Mircea Eliade și dimensiunea existențială a Solilocviilor (1932)

Publicarea Solilocviilor în 1932 marchează o etapă semnificativă în formarea intelectuală și literară a lui Mircea Eliade, plasată între tinerețea confesivă a Romanului adolescentului miop (1928) și deschiderea spre sintezele filosofico-religioase ulterioare. Dacă romanul de debut era o transpunere romanescă a frământărilor liceanului intelectualizat, Solilocviile constituie, în schimb, o formă de jurnal fragmentar și reflexiv, în care autorul adună gânduri, îndoieli și întrebări, fără pretenția unei construcții sistematice.

În perioada interbelică, jurnalul și scrierile confesive reprezentau pentru mulți tineri intelectuali o formă de autoexplorare și legitimare a propriului drum cultural. Eliade, student la Facultatea de Litere și Filosofie, preocupat deja de istoria religiilor, de orientalistică și de filosofia culturii, simte nevoia de a-și așeza frământările într-un text care să funcționeze ca o oglindă a devenirii sale spirituale. Solilocviile se înscriu astfel într-o tradiție a jurnalului intim, dar se distanțează prin caracterul lor fragmentar, lipsit de ornamentație stilistică, mizând pe sinceritate și pe spontaneitatea ideilor.

Cartea reunește reflecții ce gravitează în jurul unei idei centrale: căutarea sensului existenței. Eliade afirmă că „singurul sens al existenței este să-i găsești un sens”, formulă care trimite către un mod existențialist de raportare la viață. Autorul nu oferă răspunsuri definitive, ci mai curând își notează îndoielile, contradicțiile, tensiunile interioare.

Printre temele recurente se regăsesc: criza identității – sentimentul unei neliniști perpetue, specific vârstei tinereții, când individul caută direcții și modele; problema libertății – Eliade se întreabă asupra limitelor pe care societatea și tradiția le impun individului; tentația absolutului – în scrierile ulterioare, acest impuls se va concretiza în cercetarea sacrului, dar în Solilocvii apare mai degrabă ca neliniște metafizică; condiția scriitorului – reflecții despre rolul și rostul literaturii, ca formă de expresie a căutării sensului.

Textul se prezintă ca o succesiune de fragmente, aforisme, notații, fără intenția de a construi un tratat. Această lipsă de sistematizare este, însă, un gest programatic: autorul refuză în acel moment „stilizarea”, mizând pe autenticitate și pe caracterul provizoriu al gândului. Prin aceasta, Solilocviile se apropie de jurnalul filosofic, dar fără ambiția de a oferi soluții.

Deși Eliade însuși nu a revendicat o valoare filosofică pentru carte, Solilocviile marchează o etapă de auto-definire. Ele anunță preocuparea pentru problematica sensului, pentru raportul dintre individ și absolut, pentru tensiunea dintre existența contingentă și aspirația spre transcendență – teme ce vor căpăta maturitate în lucrările sale ulterioare (Încercarea labirintului, Tratat de istorie a religiilor, Sacrul și profanul).

Astfel, Solilocviile pot fi citite ca o „matrice existențială” din care s-a născut gândirea religioasă și antropologică a lui Eliade. Ele arată o etapă de sinceritate crudă, de explorare personală, fără măști, în contrast cu structurile teoretice pe care savantul le va construi mai târziu.

Critica literară nu a acordat un spațiu amplu acestei cărți, considerând-o mai curând un exercițiu intim și o etapă pregătitoare. Totuși, din perspectivă istoric-literară, Solilocviile rămân esențiale pentru a înțelege „laboratorul” interior al lui Eliade. Ele ne oferă imaginea unui tânăr intelectual aflat între literatură și filosofie, între tentația confesiunii și nevoia de rigoare științifică.

Solilocviile nu constituie o operă filosofică propriu-zisă, dar reprezintă o mărturie de autenticitate a frământărilor unui tânăr aflat pe drumul devenirii spirituale. Ele conturează tensiunea existențială dintre căutarea sensului și imposibilitatea de a-l fixa definitiv, ceea ce va constitui fundamentul pentru viziunea lui Eliade asupra sacrului și profanului. Cartea trebuie privită ca un document esențial al genezei interioare a unuia dintre cei mai importanți intelectuali români ai secolului XX.

Vrei să dezvolt acest eseu cu aparat critic și trimiteri de subsol (ex. la interpretările lui Sorin Alexandrescu, Ioan Petru Culianu sau alți exegeți ai lui Eliade), pentru a-i da un caracter complet academic?

Bibliografie primară

• Eliade, Mircea. Solilocvii. București: Editura Vremea, 1932.
• Eliade, Mircea. Romanul adolescentului miop. București: Editura Cultura Națională, 1928 (ediție princeps; ulterior reeditat, de ex. la Editura Minerva, 1989).
• Eliade, Mircea. Încercarea labirintului. Convorbiri cu Claude-Henri Rocquet. București: Humanitas, 1990.
• Eliade, Mircea. Jurnalul (vol. I–III). București: Humanitas, 1991–1993.

 Bibliografie secundară

Studii despre Eliade și contextul scrierilor sale timpurii

• Alexandrescu, Sorin. Paradoxul român. București: Univers, 1998.
• Culianu, Ioan Petru. Mircea Eliade. Assisi: Cittadella Editrice, 1978; traducere românească, Iași: Polirom, 1995.
• Bădiliță, Cristian. Mircea Eliade și politica tinereții. București: Nemira, 1998.
• Ricketts, Mac Linscott. Mircea Eliade: The Romanian Roots, 1907–1945. New York: Columbia University Press, 1988.
• Țeposu, Alex. Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă. București: Cartea Românească, 1993.
• Manolescu, Nicolae. Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc. București: Minerva, 1980.
• Papadima, Ovidiu. „Tânărul Mircea Eliade și criza de sens a generației ’27”, în Revista Fundațiilor Regale, 1935.

Lucrări generale despre Eliade

• Handoca, Mircea. Mircea Eliade. Biobibliografie. București: Jurnalul Literar, 2001.
• Ţuţea, Petre. „Despre confesiunile tinereții lui Eliade”, în Izvoare și popasuri. București: Editura Politică, 1974.
• Pătrășconiu, Cristian. Mircea Eliade. Cuvinte de împăcare. București: Humanitas, 2007.

 

Citatul zilei - Mircea Eliade

 

MIRCEA ELIADE. Tratat de ISTORIA ROMÂNILOR în doar 400 de cuvinte!

Mircea Eliade are, în „Căderea în istorie” (1952) câteva fragmente care, puse cap la cap, pot constitui cel mai scurt tratat de istorie a românilor: sub 400 de cuvinte. Înțelegi totul, surprinzător, din două pagini. Cu condiția să fii de acord cu viziunea despre istorie a autorului.

„Noi, ROMÂNII, nu avem niciun motiv să idolatrizăm Istoria. Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte.”

„Cu ce am idolatriza, noi, românii, Istoria? Descindem dintr-unul din neamurile cele mai numeroase din lume și praful s-a ales de el; nici măcar limba nu i se mai cunoaște.”

„Ca să supraviețuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri să cucerească pământul”.

„Nicolae Iorga spunea că nenorocul ni se trage de la Alexandru Machedon: în loc să-și ridice privirile spre miază-noapte și să unească toate neamurile tracice într-un mare imperiu, Alexandru s-a lăsat atras în orbita civilizației mediteraneene și, ajuns la culmea puterii, s-a îndreptat spre Asia”.

„Cu o mie de ani în urmă, a avut loc ceea ce putem numi pe drept cuvânt o catastrofă de incalculabile consecințe pentru istoria românilor: slavii au ocupat Peninsula Balcanică și s-au întins până la Adriatica”.

„Istoria neamului românesc e alcătuită din atâta sânge și atâta nenoroc datorită în primul rând incapacității Occidentului de a vedea dincotro vine primejdia. Pe noi, timp de cinci secole, ne-a scos din istorie victoria Imperiului Otoman; și această victorie se datorează neputinței occidentalilor de a se uni împotriva unui dușman comun.”

„Istoria se făcea în Apus; fără noi, datorită și sângelui nostru. Occidentalii nu stăteau nici ei cu mâinile în sân, ci se luptau; dar se luptau între ei. Evident, lupta aceasta între frați, veri și cumnați, nu putea avea aceeași sângeroasă intensitate ca, prin părțile noastre, lupta cu turcii și tătarii. Se ardeau orașele în apus, dar parcă tot mai rămânea ceva. Occidentul e bogat în ruine și toate sunt istorice. La noi, nu rămânea nimic, nicio urmă. Încă din timpul năvălirilor barbare, oamenii învățaseră cum să-și ardă satele și să le refacă primăvara următoare.”

„În timpul acesta, la o mie, două de kilometri spre Apus, se înălțau catedralele, se îmbogățeau castelele, se înfrumusețau mânăstirile și oamenii aveau prilejul, măcar la răstimpuri, să citească pe sfinți, pe teologi și pe poeți, să înțeleagă că sunt oameni și să se bucure că trăiesc omenește – iar nu ca fiarele sălbatice, prin munți, prin păduri, ca strămoșii noștri, care nu aveau altă vină decât aceea de a se fi născut în calea răutăților.”

„Românii nu au sabotat istoria. Au înfruntat-o și i-au rezistat din toate puterile lor”.

Mircea Eliade: “Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atât a frenezie defectele și să-şi bată joc de trecutul lui!”

A apărut, acum de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali și scriitori; a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existența unui specific național și chiar posibilitatea inteligenței creatoare a elementului românesc. Să ne înțelegem bine: tinerii aceștia nu depășesc naționalul pentru a simți și gândi valorile universale, ei nu spun: “nu mai sunt român pentru că sunt înainte de toate om, și cuget numai prin acest criteriu umiversal și etern”.

Tinerii aceștia nu disprețuiesc românismul pentru că sunt comuniști, sau anarhiști, sau mai stiu eu ce sectă social universală. Nu. Ei pur și simplu, regretă că sunt români, și ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă nație de pe lume, chinezi, unguri, nemți, scandinavi, ruși, spanioli; orice, numai români nu.

S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi și a rămâne român. Și caută prin orice fel de argumentare (istorică, filosofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, incapabilă de eroism, de probleme filosofice, de creație artistică, și așa mai departe. Unul dintre ei se îndoiește atât de mult de realitatea unui neam românesc războinic, încât își propune să citeascăIstoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevăr s-au luptat vreodată românii cu turcii, și i-au învins! Altul crede că orice creier care contează în istoria și cultura “românească” nu e de origine română: Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Hașdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. etc. – toți, dar absolut toți sunt streini.

Sunt slavi, evrei, armeni, nemți, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt deștepți, sunt șmecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori.

Dacă le pronunți vreun nume despre care se știe sigur că e românesc, au alte argumente.

Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă este slavizată. Din Transilvania? Sânge unguresc. Cunosc câțiva moldoveni care spun cu mândrie: am sânge grecesc, sau: “strămoșu-meu a fost rus”. Singura lor șansă de a fi oameni adevărati este de a-și dovedi că originea lor nu este curat românească.

Nu cred că se află țară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie rușine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-și bată joc de trecutul lui și să mărturisească în gura mare, că ar prefera să aparțină, prin naștere, altei țări.

Toți tinerii aceștia au de făcut obiecții neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt deștepți și asta îi împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile sufletului omenesc; îi împiedică să aibă probleme. Cine nu are probleme sufletești, cine nu capătă insomnii din cauza meditațiilor și agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei și al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu uită: “Neant! Agonia! Zădărnicia!”, cine nu se dă cu capul de pereți ca să afle “autenticitatea”, “spiritualitatea” și “viata interioară” acela nu poate fi om, nu poate cunoaște valorile vietii și ale culturii, nu poate crea nimic. Românii sunt deștepți – ce oroare! Unde poate duce deșteptăciunea? La ce-ti folosește faptul că poți cunoaște, superficial realitatea – când îți lipseste facultatea de a imagina probleme, îți lipseste boala prin care poți întrezări moartea și existența, îți lipsesc înseși elementele dramei lăuntrice? Tinerii aceștia sunt supărati pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au conflicte și nu se sinucid din disperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică și etică a disperării. Și pentru că disperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii și culturalizări, drept credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilă a acestui neam. Tot ce nu se găsește în Pascal, în Nietzsche, în Dostoievski și Heidegger – și toate aceste genii au elaborat o gândire impenetrabilă structurii gândirii românești – tot ce nu se găsește în nebunia unui biet om din Germania, în viziunile unui rus și în meditațiile unui catolic în veșnică îndoială nu înseamnă nimic, nu are valoare filosofică, nu are valoare umană.

Alimentați de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preț o spiritualitate care să se asemene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă – tinerii n-au înțeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totusi cu o inteligență și o simțire proprii. Tinerii au reacționat împotriva curentului de acum zece-doisprezece ani, pornit de la “Gândirea” și “Ideea europeană” (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; publicatiile lui N. Iorga) care proclamase “autohtonismul”, “specificul etnic”, în artă și în gândire și încercase cea dintâi filosofie ortodoxă prin crearea tipologiei românești. Cauzele acestei reacțiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, negație a istoriei, relativism în cultură, disolutia conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante și prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. Dealtfel nici n-am încercat azi să cercetăm întreg fenomenul “a nu mai fi român”, ci numai să denunțăm câteva din aberațiile ultimei mode intelectuale.

Acei care disperează de destinul de a se fi născut români, judecă strâmb meritele și defectele poporului. Ei vor problematică, îndoială, eroism – iar poporului român îi e cu totul străină îndoiala și despre eroi are o conceptie cu totul familiară. Pentru un tânăr intelectual credinta și îndoiala au valoare filosofică, deschid căile meditației prin “probleme”; pentru un țăran român, nu există îndoială, el crede firesc (“asa cum curg apele, sau cresc florile”), fără “probleme” (țăranul român este realist; vezi colecțiile de proverbe, ca să înțelegi cum a reacționat el contra încercărilor de idealism, de criticism, aduse de popoarele cu care a intrat în legătură).

Intelectualii au despre eroi o conceptie morală sau magică; și într-un caz, și în altul, ei judecă individualist, iar la limită, demoniac. Am arătat altădată ce cred românii despre eroii neamului; ceea ce cred și despre personagiile biblice și apostolice, că trăiesc într-un rai ca un plai românesc, că gândesc la nevoile lor, familiale, ca și în viață, coboară pe pământ în ceasuri grele, stau de vorbă cu oamenii într-un limbaj familiar etc. Eroii, așa cum sunt înțeleși de popor și eroii așa cum sunt închipuiți de intelectualii tineri – nu au nimic – de-a face între ei. Unii au un eroism pe care li-l dă viata asociată, ceilalti concep un eroism etic, de probleme, de drame și conflicte.

Apoi, tinerii intelectuali judecă totdeauna un popor prin ce creează, nu-l judecă prin ceea ce este, prin supraviețuirea lui. A “crea” este o concepție individualistă; a fi așa cum a lăsat Dumnezeu, este adevărata axă a “spiritualității” poporului. În concepția poporului, nimic nu se creează, nimic nu se face; lucrurile vin și pleacă, lucrurile se întâmplă. Dar aceasta este o problemă prea complicată pentru a o rezolva aici. Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiția noastră umană, acestea sunt posibilitățile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele, sau le putem ignora, pur și simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace – să ne fie rușine că ne-am născut români, numai pentru simplul motiv că nu găsim în valentele românești ceea ce vrea Chestov sau Dostoiewski.

Mircea ELIADE

(Preluare din Vremea, an VI, nr. 304 din 10 Septembrie 1933)

Sursa: Rost Online

Aforismul zilei - Mircea Eliade

Eliade și Mișcarea Legionară - o relație ambiguă și ne-elucidată

Mircea Eliade nu s-a dezis niciodată de apartenența sa la Mișcarea Legionară din tinerețe !

Una dintre puținele figuri ale culturii române care au pătruns în patrimoniul universal, istoricul religiilor, scriitorul și filosoful Mircea Eliade, a fost din nou în actualitate la Londra, und a apărut reent traducerea în engleză a cărții sale "Jurnalul unui adolescent miop", iar Institutul Cultural Român din capitala britanică i-a dedicat o seară marelui savant. Dar Eliade, lider al generației de tineri intelectuali de după primul război mondial, a fost la fel ca mulți alți contemporani ai săi și un fervent susținător al Mișcării Legionare.

"Poate neamul românesc să-și sfârșească viața în cea mai tristă descompunere pe care-ar cunoaște-o istoria, surpat de mizerie și sifilis, cotropit de evrei si sfârtecat de străini, demoralizat, trădat, vândut pentru câteva sute de milioane de lei? Oricât de mare ar fi vina părinților noștri, pedeapsa ar fi prea neînduplecată."

 "Nu pot crede că neamul românesc a rezistat o mie de ani cu arma în mână, ca să piară ca un laș, astăzi, îmbătat de vorbe și alcool, imbecilizat de mizerie si paralizat de trădare. Cine nu se îndoiește de destinul neamului nostru, nu se poate îndoi de biruința Mișcării Legionare".

 Acestea sunt cuvintele lui Mircea Eliade apărute în publicația legionară Buna Vestire la 17 decembrie 1937, cu câteva zile înaintea alegerilor parlamentare în care Partidul Pentru Patrie, brațul politic al Mișcării Legionare, a obținut 15% din voturi.

 Afilierea marelui savant în tinerețe la Mișcarea Legionară, atașamentul său față de ideologia extremei drepte interbelice românești nu mai constituie azi un element de surpriză pentru nimeni.

 Directorul departamentului de arhivistică al Muzeului Holocaustului de la Washington, Radu Ioanid, enumeră "capetele de acuzare" în legătură cu trecutul politic al lui Mircea Eliade:

 "Citesc acum cartea Donatellei di Cesare cu titlul “Heidegger, evreii și Holocaustul” publicată la Paris la editura Seuil și mi-este limpede că deși ca nazist, ca filosof și ca profesor universitar, Heidegger a fost mult mai reținut decât Mircea Eliade.

 Despre Mircea Eliade se pot spune pe scurt următoarele:

Rămâne un istoric recunoscut al religiilor și o catedră a Universității din Chicago îi poartă numele.

În urma lui Eliade rămân 32 de articole cu o puternică tentă legionară. În unele dintre aceste articole există teme antisemite virulente care revin cu insistență.

A reprezentat în diplomație atât regimul lui Carol al II-lea care în prealabil l-a internat în lagărul de la Miercurea Ciuc pentru activitate legionară, cât și pe cel al lui Ion Antonescu care a reprimat Legiunea la care Eliade era afiliat. În calitate de diplomat, Eliade s-a manifestat ca un aliat al Germaniei Naziste sperând și militând pentru înfrângerea Statelor Unite și a Marii Britanii.

Spre deosebire de Emil Cioran care a asumat erorile politice din tinerețe recunoscându-le. Mircea Eliade a evitat după cel de-al doilea război mondial orice referire la trecutul său legionar." 

                                                                                              Petru CLEJ

Aforismul zilei - Mircea Eliade

Aforismul zilei - Mircea ELIADE

Semnificaţii istorice pentru ziua de 22 aprilie

1724 - S-a născut filozoful Immanuel Kant. A fost unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania. (Critica raţiunii pure, Critica raţiunii practice, Metafizica moravurilor) (m. 1804).

1850 - S-a născut poeta Veronica Micle. A publicat poezii, nuvele şi traduceri în revistele vremii şi un volum de poezii. Este cunoscută datorită legăturii cu poetul Mihai Eminescu.

1867 - S-a adoptat prima lege monetară din România, prin care Leul a fost desemnat unitatea monetară. Acesta era compus din 100 de bani.

1870 - S-a născut Vladimir Ilici Lenin, întemeietorul Uniunii Sovietice. A condus partidul bolşevic şi a fost primul Premier al Uniunii Sovietice. (m. 21 ianuarie 1924).

1877 - Hotărâtă să-şi cucerească independenţa, România a întrerupt relaţiile diplomatice cu Poarta Otomană.

1894 - S-a născut scriitorul Camil Petrescu. A fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie şi poet. (Jocul ielelor, Suflete tari, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Patul lui Procust, Teze şi antiteze) (m. 1957).

1897 - A murit scriitorul, omul politic şi economistul Ion Ghica, preşedinte al Academiei Române. („Scrisori către Vasile Alecsandri”) (n. 12 august 1816)

1904 - S-a născut J. Robert Oppenheimer, fizician, “părintele” bombei atomice. Printre importantele realizări ale lui Oppenheimer se numără aproximarea Born-Oppenheimer, lucrările privind teoria electron-pozitron, tunelarea cuantică, mecanică cuantică relativistă, raze cosmice. (m. 18 februarie 1967)

1909 - S-a născut, la Torino, neurobiologul Rita Levi-Montalcini, laureată a Premiului Nobel pentru Medicină pe anul 1986, împreună cu Stanley Cohen, pentru descoperirea factorilor de creştere NGF şi EGF, care contribuie la creşterea celulelor şi organelor.

1915 - Armata germană foloseşte pentru prima dată gazul asfixiant la Ypres.

1916 - S-a născut violonistul şi dirijorul Yehudi Menuhin, elev al compozitorului român George Enescu. (m. 12 martie 1999).Concert pentru două viori J.S. Bach: Yehudi Menuhin (s) - vioara întâi, Jin Li - vioara a doua

1933 - A murit Frederick Royce, cel care împreună cu Charles Rolls, a creat maşina de lux Rolls–Royce (n. 27 martie 1863)

1986 - A murit Mircea Eliade, romancier, eseist, filosof, istoric al religiilor. (Maitreyi, Noapte de Sânziene, Traité d'histoire des religions, Le Sacré et le Profane) (n. 9 martie 1907).

1989 - A murit compozitorul Paul Jelescu (n. 6 aprilie 1901)

1994 - Fostul preşedinte american, Richard Nixon, a încetat din viaţă la vîrsta de 81 de ani. A fost cel de-al treizeci şi şaselea vicepreşedinte şi cel de-al treizeci şi şaptelea preşedinte al Statelor Unite ale Americii.

1996 - A murit poetul şi prozatorul Mircea Ciobanu. (Patimile, Martorii, Vântul Ahab, Anul tăcerii) (n. 13 mai 1940).

                                                                                                                         I.I.D.

Academicianul Eugen Simion a scris despre Mircea Eliade

Academicianul Eugen Simion şi-a lansat azi, 29 februarie, volumul "Mircea Eliade - Nodurile şi semnele prozei", apărut anul trecut la Editura Univers Enciclopedic Gold. "Deşi Eliade nu este socotit un mare prozator (şi poate că nici nu este!) încerc să dovedesc că efortul lui de a schimba modelele prozei româneşti este esenţial", afirma Eugen Simion.
 Invitaţi la eveniment au fost tinerii critici Daniel Cristea Enache şi Paul Cernat, întâlnirea fiind moderată de consilierul guvernatorului BNR Adrian Vasilescu.
 Evenimentul literar, a fost precedat de un Recital de jazz susţinut de Nadia Trohin şi Mircea Tiberian, şi face parte din seria de manifestari "Zilele culturale ale Băncii Naţionale a României - 2012".


                                                                                                      G.D.L.