25 de ani de „parteneriat strategic” între România și SUA

 

Cu mare fast, Parlamentul României serbează 25 de ani de ”parteneriat strategic” cu Statele Unite ale Americii. Acest ”parteneriat strategic” a fost văzut și este încă celebrat propagandistic ca fiind cel mai mare avantaj obținut de România după revoluție.

BUCUREȘTI, 28 iun -Sputnik. Ce a însemnat acest ”parteneriat strategic” pentru România?   ”Parteneriatul strategic” a însemnat ”șansa” ca militari români să moară sau să fie mutilați în războaiele Statelor Unite. Pentru bugetul României a însemnat ”oportunitatea” de a plăti salarii mai mari și apoi pensii speciale, de veterani de război, militarilor români participanți în războaiele Americii.

O oportunitate unică a fost cheltuirea a miliarde de dolari, din bugetul de stat, pentru dotarea tehnică și antrenarea armatei române, exclusiv de pe piața, mai scumpă, chiar și când e ”second hand”, americană.

De asemenea, ”parteneriatul strategic” a fost și facilitatorul unei….odihne a ochilor. România și-a odihnit ochii când s-au dat ”tunuri” strategice, precum Bechtel sau RMGC, în care miliarde de dolari au părăsit România pentru economia americană.

De altfel ”parteneriatul strategic” nu a reușit să rezolve problema vizelor de SUA decât pentru banii României. Aceștia nici nu au mai avut nevoie de ”interviu la ambasadă” ca să își ia zborul din bugetul românesc în buzunarele americane.

Cetățenii români, ai căror conducători serbează acum triumfalist acest ”parteneriat strategic”, sunt în continuare discriminați de către ”partenerul” american, fiind tratați diferit față de ceilalți cetățeni europeni și supuși umilințelor venite din partea funcționarilor de la ambasadă.

De altfel în acești 25 de ani de ”parteneriat strategic”, un bun beneficiar a fost ambasada SUA. Ambasadorii americani au putut face lobby liniștiți și unii dintre ei, cum ar fi ambasadorul Mark Gittenstein, care a ocupat după încheierea mandatului niște bine plătite sinecuri (de către statul român) la fondul Proprietatea, s-au putut declara mulțumiți din punct de vedere financiar.

Cât despre Ambasada în sine, este un secret al lui Polichinelle, că aceea este cea mai importantă instituție din România, unde se iau deciziile cu adevărat importante.

În timpul ședinței festive, sigur fără să intenționeze să aducă un afront ”partenerului strategic”, președintele Senatului, Florin Cîțu, a vorbit despre sacrificiile economice făcute de România de dragul Statelor Unite, inclusiv prin refuzul unor investitori neagreați de americani.

Relevantă în acest sens este povestea terminării reactoarelor 3 și 4 ale centralei atomice de la Cernavodă, unde după 9 ani de negocieri cu China, la ordinul SUA România a rupt acordul negociat și, în doar câteva luni, a semnat un acord cu Statele Unite.

Acord de 9 miliarde de dolari, pe care România îi va împrumuta de pe piața bancară americană ca să nu piardă ”partenerul strategic” banii din dobânzi.

Desigur, toți suntem acum atenți la o altă realizare a „parteneriatului strategic”: proiectul nuclear pilot, cu ”micro-centrale” nucleare, unde SUA este ”partener strategic” și România este…cobai.

Un rol important în acest ”parteneriat strategic” a fost cel al investițiilor culturale, căci SUA nu se găsește între primele 10 state care au investiții economice în România. Și nici pe locul 11, și nici pe locul 12, ci pe locul 16…

Însă indubitabil rolul investițiilor culturale ale ”partenerului strategic” este unul major: fără SUA, România nu ar fi avut o puternică mișcare LGBTQ+ și campanii după campanii de introducere a corectitudinii politice și a ideologiilor ”woke” în spațiul românesc.

În rezumat, acest ”parteneriat strategic” a însemnat îndepărtarea României de investitori și de piețe economice neagreate de către Statele Unite ale Americii,  cum ar fi Rusia, China sau Iranul, subordonarea diplomației  românești intereselor Washingtonului, până acolo încât România a devenit irelevantă din punct de vedere diplomatic, știut fiind că pe toate subiectele care contează România nu are altă poziție decât cea a Statelor Unite.

La sfârșitul ceremoniei din Parlament, resemnat cu rolul important al SUA în viața României, liderul unui presupus partid naționalist și suveranist a transmis americanilor: ”Vedeți că ați pus în România un președinte și un guvern ce nu doar că nu ne respectă pe noi, dar sunt atât de slabi încât nu vă ajută nici pe voi.” În definitiv, poate se îndură ”partenerii strategici” și îi dau lui…firmanul de domnie.

 

Sursa: bogdanduca.org

Bogdan Duca: “Valul al patrulea: presimptomaticii?!”

Mai țineți minte cum era la începutul isteriei? Povești cu oameni care picau morți pe străzi, săli de sport pline cu cadavre, camioane militare care nu mai pridideau să care morții de covid. Mai erau și scenele chipurile din ATI, cu oameni care își dădeau duhul în aparate, iar unii, pe ultima sută de metri, mai dădeau și câte o predică pentru cei care nu cred în isterie.

Apoi când mizeriile alea nu au mai fost credibile (dar își făcuseră treaba), au început rapoartele cu oameni morți de coronavirus având la comorbidități canceruri terminale, atacuri de cord, leucemii în ultim stadiu…

Apoi oamenii după ce s-au speriat inițial, au început să gândească: cum e cancerul la comorbidități? Dar de ce nu se fac autopsii? Dar de ce se grăbesc să distrugă cadavrele ca niște criminali care vor să ascundă probele?

Apoi a venit valul al treilea cu numărul de ”bolnavi”. Dacă nu ascultăm de dictatura sanitară, uite, sunt noi cazuri în fiecare zi. Nu vă lăsați păcăliți de asimptomatici. Poartă virsul tusei și, dacă ai vreo boală terminală, te-a omorât covidul.

Însă oamenii încep să se întrebe și să ceară lămuriri. Cine sunt ”bolnavii”? Cum s-au îmbolnăvit? Oare nu cumva spitalele sunt focare și nu bisericile sau terasele? De ce internăm asimptomatici? Care e corelația între testare și numărul de cazuri? Cum de ”explodează” (vorba vine, 350 de cazuri pe zi, la nivelul României- majoritatea zdrobitoare asimptomatici sau cu simptome ușoare, nu e nicio explozie) cazurile când are nevoie comunicarea dictaturii sanitare să justifice prelungirea regimului său?

Am senzația că vine valul al patrulea: presimptomaticii.

Însă niciunul din aceste valuri nu ar fi fost posibil fără complicitatea criminală, ticăloasă și idioată a mass-mediei…

Autor: Bogdan Duca

Sursa: Bogdan Alexandru Duca Facebook

Bogdan Duca: ”De ce, conservator fiind, susțin PSD-ul?”

În primul rând pentru că mă tem de alternativă.

Alternativa la PSD este un compozit straniu între un grup de politicieni aserviți intereselor unor puteri străine de România (că sunt guverne sau corporații multinaționale) și un grup social progresist, revoluționar, limitat intelectual, agresiv și extremist, care îi susține.

Această alternativă nu mai are încredere în democrație, este liberticidă și este într-un proces continuu de radicalizare.

Statul paralel a fost devoalat. Chior să fii acum și să nu vezi că o cârdășie între instituții de forță, cu binecuvântările unor ambasade aliate strategic, susținute de o parte de presă prea puțin „acoperită dar și de corporații multinaționale direct interesate de maximizarea profiturilor în detrimentul Românei, preluase controlul asupra țării.

E imposibil să nu vezi acum faptul că DNA a făcut poliție politică, că ”lupta anticorupție” a avut ca scop distrugerea polilor de putere internă (și de la dreapta, și de la stânga) și subordonarea puterii politice unor interese străine de cele ale cetățenilor români.

În al doilea rând pentru că PSD-ul este singurul partid matur politic de la noi. Ar mai fi și UDMR-ul (dar e legat prea strâns de minoritatea maghiară). PNL-ul, din păcate, a căzut sub vraja haștag.

Prin maturitate, înțeleg faptul că e un partid ai cărui lideri înțeleg politicul, înțeleg statul și știu să guverneze.

Nu e niciun secret ci este vizibil cu ochiul liber că cele mai bune guvernări au fost guvernările PSD și că, în ciuda presiunilor extraordinare venite din partea opoziției, PSD a oferit doi ani de bună guvernare în România, reparând multe lucruri stricate înainte.

Nu am niciun motiv obiectiv să fiu atât de nemulțumit de guvernarea PSD încât să nu votez.

Și, repet, frica de alternativă mă obligă oricum să votez PSD-ul.

În al treilea rând pentru că PSD-ul este moderat. Prin însăși viziunea sa asupra statului, PSD este un partid ce nu e revoluționar, ce e interesat de stabilitate, de menținerea în cadrele unui contract social și constituțional.

PSD nu câștigă alegerile pe baza isterizării electoratului. De obicei le pierde pentru că opozanții isterizează electoratul. Iar acest lucru a creat în PSD o atmosferă conservatoare ce nu poate decât să mă bucure.

Un conservator trebuie să fie musai moderat, Isteriile revoluționare,că sunt cu haștag, vestuțe galbene, cămăși brune verzi sau nădragi roșii, sunt anti-conservatoare din oficiu.

Un conservator vrea o Românie bine guvernată, nu o Românie mai bună. Pentru o Românie bine guvernată e nevoie de….bună guvernare. Pentru o Românie mai bună trebuie un popor mai bun, și de aici inginerii sociale și ideologice….

Autor: Bogdan Duca

Sursa: Bogdan Duca Facebook

Bogdan Duca: ”Oare nu e momentul ca România să iasă din acest ”american dream” balcanic? Sau vom prefera iluziile realității?”

Nu am uitat nici acum acea seară de noiembrie 2014, în care, la confruntarea pentru cursa prezidențială, Klaus Iohannis s-a prezentat într-un mod îngrozitor: inept, incompetent, incoerent, incapabil nu doar de replică, dar dovedind că nu înțelege nimic. Nii măcar de ce este acolo.

Wow! Mi-am spus. După emisiunea asta este imposibil ca exceptând câțiva ultrași tembeli și electoratul chiar captiv al PNL, să poată să voteze pe acest 0.

Ce a urmat, știm toți….

Ieri, președintele Donald Trump a avut o întrevedere istorică cu președintele Putin. Deși înainte de întâlnire, Putin fulgerase pe Tweet și nu numai contra Rusiei, prezentată ca dușmanul SUA, proprietarul de facto al Germaniei și alte aiureli de genul, la conferința de presă de după întâlnire, am văzut un Vladimir Putin stăpân pe situație, care a prezentat singur toate temele de discuție, subliniind faptul că pe toate Rusia punctase.

Trump s-a rezumat să vocifereze pe tema adversarilor săi interni, să spună că el, președintele SUA, nu are încredere în instituțiile americane (dar mulțumește instituțiilor rusești), că de fapt toată isteria lui cu North Stream 2, cu pericolul rusesc, e…..publicitate comercială, să facă fraieriii de ueuropeni loc Americii pe piața gaze.

Nu trebuie să fii omul lui Soros, nu trebuie să ai vreo fantezie perversă politică cu soția domnului Clinton, ca să îți dai seama că americanii s-au…. cu acest președinte.

Reacțiile nu au întârziat, cu excepția câtorva ultrași și a Ivankăi, nu cred că e vreun american normal la cap care să nu fi văzut aseară nu doar cum Trump stătea frumos în lesă, lângă țar, dar și cum lumea s-a schimbat cu adevărat în câteva ore.

Dar să revenim în spațiul nostru mioritic. România a făcut din filo-americanism un soi de religie de stat și din submisivitatea față de interesele americane, singura strategia de politică externă și de economie.

Nicio ambiție mai mare nu s-a manifestat de la București decât aceea de a fi o mega- bază militară a SUA la Marea Neagră.

Bon.

Ce vedem de aseară? Cum agenții de propagandă filo-americani tot fac tumbe logice ca să ne spună că am văzut greșit: că de fapt Trump domina situația aseară, că …oricum, nu Rusia contează, că de fapt dușmanul cel nou a trebui să fie….UE.

În rest, nicio discuție serioasă despre: ce trebuie să facem? Oare nu e momentul ca România să iasă din acest ”american dream” balcanic?

Oare nu e momentul să ne redobândim independența? Sau vom prefera iluziile realității ?

Autor: Bogdan Duca

Sursa: Bogdan Duca 

Bogdan Duca: ”De ce sunt cu PSD?”

Mă muștruluiește un prieten pe privat că prea iau apărarea PSD-ului. I-am răspuns, dar o fac și public, că:

1. Alianța PSD și ALDE este singura opțiune rațională în momentul de față pentru un cetățean român normal, care dorește pentru țara asta coerență și stabilitate.

2. Nu există alternativă, din păcate, la PSD și la ALDE. USR nu poate fi o soluție decât pentru o sinucidere prin supradoză. PNL nu are soluții pentru supraviețuirea sa decentă, deci e greu să ne facem iluzii că poate oferi soluții pentru România. PMP? Haha…

3. Nu există soluții nici măcar strict creștin- conservatoare. Nu doar că ele sunt impopulare politic (partidulețe gen Noua Republică, Alianța Noastră, PRU, etc. nu reușesc să treacă pragul psihologic de 1 procent din voturile electoratului, ce să mai vorbim de acel minimum 5 procente care te transformă în mic partid parlamentar?) dar sunt și tributare unui naționalism păgubos și desuet, unei retorici interbelice, cu doze mai mari sau mai mici de extremism.

4. Desigur că PSD nu reprezintă nici 50 la sută din așteptările mele, de cetățean român, conservator, eurosceptic și creștin, dar e singurul partid mare care este cât de cât atent la aceste așteptări căci:

-susține fără tragere de inimă, dar susține, demersul pro- familie (PNL a tot încercat să bage bețe în roate);

-e aproape de Biserică (într-o logică cam proastă, e drept, dar nu 100 la sută greșită) în timp ce PNL e stingher în relația cu Biserica iar USR este destul de explicit anticlerical;

-vrea să facă ordine în mafia paralelă statului din justiție, e drept, fără vigoare, cu timidități nejustificabile, cu detonări ale infilitraților în partid, dar o face, în timp ce PNL și USR s-au predat DNA;

-susține demersurile unor curajoși din partid care vor să pună ordine cât de cât (se poate mult mai bine) în universul ”societății civile” finanțate de diverse ambasade și cercuri de interese externe, în timp ce vocile nonconformiste politic din PNL sunt marginalizate, iar în USR toți sunt zid în jurul ”societății civile„ americane, olandeze și norvegiene din…România;

– în sfârșit, e atent, tot cu șchiopăteli și cu priviri fricoase spre diferite ambasade, la bunăstarea cetățenilor, în timp ce PNL trăiește fantezii cu von Mises iar în USR, chiar dacă nu se spune, s-ar dori ieșirea din sistem pe cale naturală (fie și ajutată) a pensionarilor și asistaților sociali.

Ei, de asta stau și eu și susțin PSD-ul. Mai scriu p e aici, mai scriu pe acolo, mai aflu chiar că sunt citit, ba chiar și băgat în seamă de unii de prin partid, care se simt astfel încurajați să meargă mai departe în ceea ce fac bine, dar…„incorect politic„.

Alternativă nu am. Nu pot să mă cert la infinit cu bravii conservatori români care pierd vremea prin crâșme sub copac, oscilând, în funcție de gradul de alcolemie și de excitare spirituală, între conservatorismul sănătos și extremisme legionaroide.

Nu am nici eu timp, dar nu are nici țara timp să aștepte până când se vor lămuri ei dacă Occidentul e putred din cauză de catolicism în timp ce ei sunt verzi din motiv de ortodoxie, dacă UE trebuie respins din pricină de filioque sau pentru că au ei un puseu anti-masonic și antisemit, sau din alte deloc binecuvântate pricini care fac ca mulți conservatori să se sinucidă boem în mlaștina unui naționalism pășunist și creștinism para-evanghelic….

Asta ca să nu mai aduc în discuție celălalt conservatorism, în linie dreaptă, atât de pro-occidental încât ajung să se împărtășească cu Big Mac și Coca Cola și dacă mâine un atac nuclear american ar distruge Moscova, Beijingul, Phenianul sau Teheranul, ar aplauda victoria democrației și s-ar mira de ce rușii, chinezii, nord-coreenii și iranieni ar sta să își plângă morții, nu să mulțumească NATO…

Autor: Bogdan Duca

Sursa: Bogdan Duca Blog

Cariile intelectualilor

Doi mari intelectuali români (Gabriel Liiceanu şi, venind în apărarea sa, Andrei Pleşu) au prezentat clivajul din societatea românească cu ajutorul unui criteriu stomatologic.

Pe de o parte ar fi, ne spun ei, România celor care au grijă de propria dantură, a celor care investesc în ea, deci România civilizată, care, după ce şi-a acoperit nevoile proprii, s-a îngrijit de ea însăşi, iese să se ocupe şi de grijile civice. Pe de altă parte ar fi o Românie a celor care nu investesc în propria sănătate dentară, care nu au grijă de cum le arată dinţii, care nu simt vreun complex în a-şi striga crezurile politice şi ofurile sociale, chiar dacă au gurile distruse de carii şi încărcate de tartru. Concluzia sugerată de aceşti doi mari intelectuali este aceea că doar prima categorie de români merită a fi creditată din punct de vedere civic şi politic.

Cei din a doua categorie de români ar fi, de fapt, victimele reeducării comuniste, fiinţe inferioare, spălate pe creier, a căror dantură dezastru nu este decât semnul vizibil al propriei lor decadenţe morale şi, implicit, civice.  De altfel, domnul Liiceanu face chiar o stranie paralelă între reeducarea de la Piteşti (celebrul experiment bolşevic de care şi comuniştii s-au dezis cu fermitate) şi manifestaţia organizată de PSD, pentru a susţine guvernul, din aceeaşi istorică localitate.

O zi din viaţa deţinutului Gabriel Liiceanu

Nu e prima dată când auzim enormităţi bine îmbrăcate stilistic din gurile bine ornamentate ceramic ale intelectualilor publici de la noi.  Paralela dintre reeducarea de la Piteşti şi manifestaţia PSD mi-a adus aminte de o altă reflecţie a lui Gabriel Liiceanu.

Acesta, într-o „scrisoare către fiul său” (publicată, evident, la editura Humanitas) îi descrie o zi din viaţa sa de scriitor, comparându-se cu personajul lui Soljeniţîn, Ivan Denisovici, un deţinut din Gulagul stalinist:

„Şi ziua poate continua așa, mișcându-se între pagini scrise, pauze culinare (o salată de ruccola cu ulei de măsline și oțet de mere, presărată cu feliuțe de jambon de Parma și bucățele de Grana Padano), citate căutate cu înfrigurare în cărțile bibliotecii mele, câteva ture cu bicicleta pe străduțele necirculate ale cartierului, alte pagini scrise, alt ceai, altă cafea, bârfitul la telefon al prietenilor mai puțin apropiați cu prietenii apropiați, în sfârșit, cartea de seară din pat, cu carnețelul de note alături și, apoi, alunecarea în somn… După o asemenea zi, pot spune și eu, din Gulagul vieții mele, ca Soljenițîn despre ziua deținutului Ivan Denisovici: «Trecuse o zi fără necazuri, aproape fericită».“

Nu m-aş grăbi să suspectez citatul de mai sus ca fiind scris cu cinism. Aşa cum nu aş vrea să văd în reflecţiile domnului Gabriel Liiceanu asupra cariilor adversarilor politici vreo răutate bine gândită.  Cred, în schimb, că asistăm la reeditarea celebrei afirmaţii atribuită reginei Maria Antoaneta: „Dacă nu au pâine, să mănânce cozonac.”

Alienarea intelectualilor

Un fenomen care trebuie studiat este cel al alienării intelectualilor publici români. Oameni ca domnul Liiceanu, ca domnul Pleşu sau ca domnul Patapievici nu s-au născut într-un turn de fildeş şi nici nu au avut „privilegiul” nefericit al colegilor lor din Occident de a se forma în universităţi izolate de lume, în care ideologia  bate realitatea.  Şi domnul Liiceanu, şi domnul Pleşu au cunoscut România săracă, a anilor ’80, au trebuit „să se descurce” ca toţi românii pentru a avea ouă de Paşti, porc de Crăciun şi vin la masa de toate zilele. Au stat la cozi, au făcut aprovizionarea, au strâns, probabil, Kent şi cafea pentru a-şi putea plăti inclusiv tratamentele dentare.

Mai mult decât atât, niciunul dintre ei nu a ales calea izolării erudite de lume. Nici domnul Liiceanu, nici domnul Pleşu nu l-au urmat pe Noica, ascunzându-se prin vârfuri de munte sau săli de bibliotecă de tumultul societăţii. Din contră, au fost prezenţi în toate momentele importante din istoria noastră recentă, au pretins ca vocea lor să fie ascultată ca o autoritate, nu au respins niciun moment privilegiul (nu tot timpul legitim intelectual) de a-şi da cu părerea despre orice subiect şi despre orice persoană.  Opera lor filosofică, cariera lor academică, a fost îngropată de activismul civic şi politic.

Atunci cum de este posibil să vedem atâta naturaleţe în a refuza realitatea, în a ignora faptul că nu doar că e imposibil ca toată lumea să îmbrăţişeze stilul de viaţă burghez al domniilor lor, dar chiar acest stil ar fi mult mai dificil dacă ar funcţiona mecanisme corecte de justiţie socială?

Puntea socială şi puntea dentară

Rolul intelectualului public presupune un al treilea loc în orice dinamică socială. Intelectualul public, deşi inevitabil va ajunge să aibă poziţii partizane, trebuie să fie un spectator angajat, un observator raţional şi, ideal, un moderator al conflictului social. El trebuie să fie facilitatorul întâlnirii şi nu cel care o împiedică.

---

Intelectualii noștri sunt inutili. Suferă de acest sindrom al „intelectualului inutil”, care preferă să critice, să facă bășcălie în loc să vină să prezinte niște soluții. – Cozmin Guşă

---

Când intelectualul public încetează să mai joace acest rol și se izolează în turnul său de fildeş, făcând abcese repetate de superioară revoltă faţă de ce crede el că ar fi mizeria celorlalţi, atunci eşuează în misiunea sa civică şi aduce prejudicii greu cuantificabile mecanismului fragil al democraţiei, lovind tocmai în cea mai importantă componentă a acesteia: societatea civilă.

Faptul că există două Românii (sau poate chiar trei sau patru) nu este în mod necesar un fapt grav. Există şi cel puţin două Franţe, cel puţin trei Italii etc. Problema însă este aceea că între cele două Românii, acolo unde ar trebui să găsim spaţiul de acţiune al intelectualilor şi societăţii civile, s-a deschis o carie ce s-ar putea să nu mai poată să fie reparată. Soluţia stomatologică, atunci când un dinte este definitiv compromis, reprezintă extracţia lui, curăţarea locului şi construirea unei „punţi” între dinţii vecini. Însă „puntea” asta dentară are tot timpul un preţ: sacrificarea parţială a celor doi dinţi vecini care se vor lăsa şi ei „îmbrăcaţi” de ea. Şi totul devine mai artificial…

Autor: Bogdan Duca

Sursa: QMagazine

Ghettoizarea. Un risc mai real şi mai mare decât invazia rusească

După victoria lui Donald Trump în alegerile din SUA şi consecinţele sale regionale (rezultatele din alegerile din Bulgaria şi Republica Moldova), nu am putut să nu remarc un fenomen deosebit de îngrijorător în dezbaterea publică manipulată de mass-media mainstream din România.

 Este vorba de inventarea unui mit; acela al insularităţii României, iată, înconjurată de state care, „trădând” idealurile euro-atlantismului, se orientează tot mai pronunţat spre Rusia.

România începe să fie „vândută” mediatic românilor ca fiind o oază de democraţie şi de libertate, într-o mare musai „roşie”, neobolşevică, totalitară. De asemenea ni se sugerează că toţi (cehi, slovaci, maghiari, sârbi, bulgari, greci, turci, români basarabeni şi, desigur, americani) greşesc în timp ce România are dreptate.

Acest mit al insulei de democraţie şi de libertate este o formă perversă de extremism, care acoperă de fapt auto-izolarea şi ghettoizarea statului român şi societăţii româneşti.

Am mai fost pe acolo: anii cei mai stupizi din secolul XX, „iepoca de aur” a lui Ceauşescu, i-am petrecut într-un astfel de ghetto în care ni se susura ideea că nimeni în lume nu e mai democrat, mai liber, mai socialist, decât poporul închis între graniţele frumoasei noastre ţări.

Acelaşi scenariu ni se susură şi acum: spre deosebire de România euro-atlantică, democratică, liberă, restul sunt sau tind să devină victimele Răului absolut care este identificat cu un duşman ce face parte deja din mitologia politică a poporului român: Rusia. La care se pot adăuga, pentru accentuarea dramatismului, ameninţarea maghiară, a „bulgăroilor cu ceafă groasă” (doar aşa le spunea poetul nostru naţional), a „grecoteilor cu nas subţire” şi al turcilor („lihtele păgâne”).

Desigur, nimeni nu poate demonstra că România ar fi „mai” democratică decât Bulgaria, Serbia sau Ungaria, sau că economia noastră ar fi mai „viabilă” decât cea a Ungariei, Slovaciei, Cehiei sau Austriei (care va avea şi ea în curând un preşedinte naţionalist, conservator, „populist”).

Ba din contră, o ţară în care preşedintele, secondat de ministrul de justiţie, acuză de extremism şi spune explicit că se va împotrivi unui demers constituţional, iniţiat de 17 procente din populaţia ţării, este o ţară cu ceva (dar serioase) carenţe de democraţie şi de libertate. O ţară în care avem o cenzură ideologică (CNA, CNCD, Institutul Wiesel), în care suspiciunile „rezonabile” ale procurorilor sunt suficiente pentru privarea de libertate a unor cetăţeni, iar serviciile secrete sunt, practic, atotputernice, nu poate fi considerată „land of the free” decât prin comparaţie cu China sau Coreea de Nord, categoric nu cu Bulgaria, Ungaria, Cehia sau Slovacia….

Evident, ghettoizarea nu va face decât să agraveze inevitabilul: România este o ţară ce nu poate fi ignorată, într-o regiune care trece prin schimbări geopolitice majore..

O presă, o intelectualitate şi o „societate civilă” care sugerează, sau îndeamnă direct la ghettoizare şi lipsă de respect faţă de opţiunile democratice ale popoarelor vecine, comite un rău greu cuantificabil prezentului şi viitorului acestei ţări.

Acum, mai mult ca oricând, România trebuie să deschidă dialogul sincer, pragmatic şi motivat de interesul naţional (care este libertatea şi prosperitatea cetăţenilor României) cu toţi vecinii şi toţi factorii de influenţă geopolitică din zonă.

România trebuie să devină un actor suveran şi raţional în UE şi în NATO, un bun vecin şi un partener onest de dialog şi de afaceri.

O societate civilă responsabilă, o intelectualitate responsabilă, o presă responsabilă, trebuie, mai mult ca oricând, să încurajeze guvernul (oricare ar fi acesta) la o politică externă raţională şi prietenoasă.

Da. Politica externă de până acum a dat faliment. Trebuie să o înlocuim cu o alta rezonabilă, care, foarte IMPORTANT, va lucra cu mai multe scenarii şi nu va mai miza soarta României pe o singură carte.

Da. Ghettoizarea României, sugerată iresponsabil zilele acestea poate fi un rău mai mare pentru ţară decât un război.

                                                                                      Autor: Bogdan Duca

Sursa: Bogdan Duca Blog

Că tot vorbeam de traseism politic…

Astăzi, Sorin Frunzăverde şi-a dat demisia din PDL. Aceasta este o ştire îmbucurătoare. E bine că pedeliştii nu se mai înţeleg între ei.

Tot astăzi, Sorin Frunzăverde şi bună parte din organizaţia PDL Caraş-Severin se mută în PNL. Aceasta nu mai e bine.
Nu e bine pentru că:

• Sorin Frunzăverde a fost unul din „greii” PDL, responsabil direct pentru toate deciziile politice nocive ale PDL din ultimii 4 ani de zile. Deşi se încearcă fabricarea unei biografii de „dizident” în PDL a lui Frunzăverde, este cunoscută loialitatea acestuia faţă de partid, al cărui membru fondator chiar este.
• Frunzăverde este recunoscut ca un baron local. Sau, ca să îl cităm pe Emil Hurezeanu, este un „conte local”, un „stăpân al judeţului” său, ca să preluăm o formulă a lui Caragiale.
• PNL şi PSD sunt partide ce au denunţat până acum caracterul exclusiv nociv al traseismului politic promiţând măsuri, inclusiv legislative, pentru împiedicarea acestuia. Iată că acum, în timpul promisiunilor electorale, USL se dovedeşte incapabilă să îşi respecte una din promisiuni. Ceea ce nu e nici promiţător, nici bine.
• Frunzăverde şi ceilalţi politicieni din PDL trecuţi la PNL vor candida pe propriile lor poziţii, de data aceasta de partea Partidului Naţional Liberal, punând membrii acestui partid şi ai USL într-o situaţie foarte dificilă: principalul adversar al lor a devenit … candidatul lor. O situaţie foarte…caragialeană, nu credeţi?
• Foarte mulţi votanți potenţiali ai USL (PNL, mai precis) se declară nemulţumiţi de politica duplicitară a actualei conduceri a PNL care se pare că nu simte nicio problemă în a recupera politicieni deja compromişi de actuala guvernare.

Oare care ar fi câştigul USL din această mişcare politică? Câştigă un judeţ? Chestiunea este destul de nuanţată: Sorin Frunzăverde şi echipa sa îşi vor recâştiga şi mai uşor propriile poziţii politice şi de control asupra judeţului.

Câştigă electorat? Mai degrabă pierde, în contextul în care electoratul USL, cel care speră într-o schimbare reală a modului de a face politică în România, constată că de fapt alianţa pe care ar credita-o se transformă într-un soi de recycle-bin al actualei guvernări.

Dumneavoastră ce credeţi?

Autor: Bogdan Duca. http://www.romanialiberala.ro

Pro și contra finanțării Bisericii de către stat

De ce trebuie să finanţăm pe mai departe Biserica Ortodoxă şi cultele din România?

În favoarea acestei politici de finanţare a Bisericii Ortodoxe şi a cultelor religioase din România există mai multe argumente, nu toate sufleteşti, aşa cum v-aţi aştepta:

1. Statul român are o obligaţie materială faţă de cultele tradiţionale din România. De la celebra şi mult aplaudata „secularizare” a averilor mânăstireşti, făcută de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în fapt un jaf organizat şi „legalizat” al Statului contra rivalului său potenţial, Biserica, până la guvernările post-1989, a existat o politică constantă de abuzuri contra proprietăţilor cultelor din România.
2. După valurile de „secularizare” iniţiate de Cuza şi continuate până în 1989, Statul şi-a asumat preţul sărăcirii cultelor din România, urmărind instituţionarea acestora, subordonarea-coordonarea lor de către Guvern (prin ministerul-departamentul-secretariatul de stat pentru culte) şi, implicit salarizarea personalului cultelor recunoscute de către stat.
3. Cultele din România se bucură de un semnificativ capital de încredere din partea cetăţenilor. Statul trebuie să fie atent faţă de aceste realităţi sociale şi să aloce resurse bugetare (respectiv, banii cetăţenilor administraţi de către Stat).
4. Cultele din România au un rol social mult mai important decât le place unor „laicizanţi” (mai de stânga sau mai de dreapta) să creadă. Bisericile sunt încă locul în care românul obişnuit îşi găseşte liniştea şi mângâierea, ajutorul (nu cuantificabil material, e drept) şi nădejde într-o societate tot mai lipsită de repere şi într-un Stat tot mai incapabil să garanteze speranţa. De aceea, cultele îşi merită banii de la buget mult mai mult decât unele instituţii ale Statului.

De ce POATE nu ar trebui subvenționate de către stat cultele și Biserica Ortodoxă Română
1. Cultele, incluzând BOR, ar trebui să funcționeze ca organizații non-profit, autofinanțându-se, fie din sponsorizări sau donații, fie din tarife percepute pentru serviciile oferite. În acest moment, aceste tarife sunt percepute, sponsorizări și donații există, dar avem și subvenția statului. Nu vorbim de concurență neloială, dar vorbim despre o discriminare a celorlalte fundații și organizații non-profit.
2. Finanțarea cultelor de către stat discriminează grav o anumită parte a cetățenilor – ateii. Aceștia, chiar dacă s-ar organiza în vreun fel (după știința mea nu este cazul), nu ar fi considerați cult și nu ar avea finanțare de stat.
3. Finanțarea cultelor de către stat poate conduce către o direcționare a mesajului politic prin intermediul bisericii. Atâta timp cât, în România, biserica (și, ca exponent majoritar, Biserica Ortodoxă Română) se bucură de un grad de încredere foarte ridicat, mesajul politic transmis prin acest canal are o rezonanță foarte puternică, în mod practic conducând la posibilitatea ca biserica să fie purtător de mesaj (extrem de credibil) al unei forțe politice, în funcție de promisiunile sau acțiunile de finanțare prezente sau viitoare.

Și acum vine acea notă despre care scriam mai devreme: dacă tot există subvenția statului, atunci toate serviciile oferite de biserică ar trebui să fie gratuite,cultele trebuind să funcționeze ca un serviciu social (așa cum este medicina de urgență sau învățământul preuniversitar obligatoriu). Perceperea taxelor pentru diverse servicii în acest context ar trebui sa fie ilegală. Dar nu este, și în acest context, după părerea mea, finanțarea cultelor de la bugetul de stat ar trebui oprită

scris de Bogdan DUCA