Prima doamna a ţării, Elena Ceauşescu avea o deosebită
bucurie când îi prinde pe creştini, mai ales pe cei ce treceau graniţa prin
Timiş. Şi mai ales familii, ca să fie inchişi soţ şi soţie iar copiii să
rămână prin orfelinate, ca să fie distruşi, adică familii distruse. Avea o bucurie
enormă pentru aşa ceva. Informatorul mă anunţa că din biserica penticostală din
Hunedoara un grup de 17 inşi va trece graniţa dincolo, spre lumea liberă. Vai
ce bucurie pe mine că-i prind pe toţi, am zis eu, şi le voi pune cătuşele şi îi
voi duce plocon lui tovaraşa: Poftim pocaiţi prinşi la graniţa ţării! Mi-am
pregătit cadrele, mi-am pregătit echipajele, am întărit paza cu soldaţi aflaţi
în termen, aproape era om lângă om la graniţă, exact locul pe unde trebuia să
treacă călauza cu „infractorii”. Informatorul era în adunare, bineînţeles, ăla
ştia ce spune, era un caz autentic, real, nu era o poveste. Şi noi aşteptam din
moment în moment să apară pocăiţii. Dar nu mai apăreau. La un moment dat vine o
căruţă cu nişte ţărani, cu niste pălării, localnicii. Şi au început să sape la
porumb, şi până au săpat, au săpat, au ajuns până în capăt aproape de granita,
ca acolo e porumb, se seamana locul. La un moment dat lasa sapele jos si trec
dincolo, fuga. Ăia erau pocăiţii. Dumnezeu le-a dat înţelepciune. Domnul Isus
era cu ei, de fapt, si deloc cu noi. Am ramas asa de manios, si imi mancam
mainile, ca ce raportez eu acuma la generalul Pacepa, pentru ca el era şeful
nostru. Ce spun eu acuma?! De fapt mâine sunt un soldat prost din gradul de
maior. Asta ştiam. Că mă degradează
imediat, sau peste câteva zile voi fi în fabrică un simplu muncitor. Şi mi-era
groază. Cum au putut să-mi scape, cum am putut să nu gândesc eu?! Ei, cum or fi
săpat, nu m-am dus să mă uit eu, repede or fost în capăt, acolo cu sapele, şi au trecut. Şi ne mai
făceau şi din mână aşa şmechereşte – TAI, TAI, TAI!!!
Petru
Rusu
