Poeziile ce alcătuiesc acest grupaj, fac parte dintr-un
univers poetic dens, tensionat, între sacru şi profan, între memorie şi prezent,
între rostire şi tăcere. Ele nu sunt numai simple exerciţii lirice, ci diferite
forme de veghere, asupra limbii, asupra istoriei, asupra fiinţei şi a
destinului românesc.
Autorul îşi asumă rolul de martor şi de străjer al cuvântului,
conştient că, într-o lume grăbită şi adesea indiferentă, poezia rămâne una
dintre ultimele forme de rezistenţă spirituală.
Prin versurile sale respiră o nelinişte fertilă, o
căutare continuă a sensului, în care sacrul, mitul, istoria şi drama
contemporană se întreţes într-un discurs de mare densitate metaforică. De la
reverenţa adusă marilor spirite tutelare – Eminescu, Blaga, Coşbuc – până la
meditaţia asupra degradării limbajului şi a fragilităţii umane, poezia lui Gelu
Dragoş devine aici act de conştiinţă şi aproape de rugă. Fiecare poem este ca o
treaptă a unei iniţieri, o încercare de a recupera demnitatea cuvântului şi de
a salva, prin frumuseţe, ceea ce realitatea riscă astăzi mai mult ca oricând, să
piardă. Peisajul interior al autorului se proiectează într-o geografie simbolică,
unde codrul, satul, izvoarele, timpul, moartea şi credinţa coexistă într-un echilibru
grav, iar nostalgia, dorul, revolta şi speranţa nu se exclud, ci se potenţează
reciproc, construind o poezie de profunzime,care nu caută efectul imediat, ci
ecoul durabil.
Aceste poeme se cer citite cu răbdare şi cu inima
deschisă. Ele nu oferă răspunsuri uşoare, ci ne provoacă la reflecţie, la
întoarcere spre sine şi spre rădăcini. Într-o epocă a fragmentării şi a zgomotului
mult pentru nimicul nou, poeziile lui Gelu Dragoș propun mai întâi, tăcerea
fertilă, ascultarea apoi şi respectul faţă de cuvânt.
Cititorul este invitat nu doar să parcurgă aceste
versuri, ci să le înțeleagă, să le lase să-i devină liant, adăpost şi oglindă.
Prin aceste versuri, poezia îşi reafirmă menirea pe care a avut-o mereu. Aceea de
a păstra vie legătura dintre om şi absolut, dintre istorie şi clipă, dintre
suferinţă şi speranţă.
Prin urmare...
În
prag de vers, cu inima deschisă,
Păşim
smeriţi prin temple de cuvânt,
Unde
lumina veacurilor rescrisă
Aprinde-n
noi un dor adânc şi sfânt.
Aici
se-adună lacrimi şi lumină,
Tăceri
ce ard sub paşi de muritor,
Din
limba căpătată-n dar, divină
Ce-nalţă
rugi, prin cântec şi fior.
Prin
mit şi jertfă, prin destin şi rană,
Se
naşte versul strajă la altar,
Căci
poezia-i flacără şi hrană
Ce
ţine partea acestui neam hoinar.
Din
sat, din codru, din istorii grele,
Ne
priveghează dorul de sublim,
Iar
peste timp, sub bolta de modele,
Se-ncheagă
rostul golului din plin.
Citeşte
lent, cu sufletul smerit
Şi
lasă-n tine verbul să rodească
Şi
slova-n poezie să-şi trezească,
Din
lut apusul, într-un răsărit.
Ovidiu
Vasile, Cluj-Napoca 2026
