POESIS - ION GEORGESCU MUSCEL

Câtă splendoare!

Câtă splendoare pune Dumnezeu pe câmpuri

Și cât de demni de ea ar trebui să fim!

Vrem grabnic a deschide porțile misterului,

Să ne-agățăm cu lăcomie de torțile Cerului…

Eu și Timpul – ne scotocim reciproc prin sertare;

Dau de enigme, de nedeschise uși

Trec prin poiene spuzite de brânduși

Și parcă-nsemn ceva că mi-e dat să le văd…

Într-un străfund de vis și la răscrucea nopții

Îmi zgâlția necunoscutul ușa

Și-am smuls cu disperare de clanță să-i văd fața,

Dar alte și-alte usi, ca pagine la carte,

Se tot cereau deschise pân’ totul a pierit.

Slugă mă vreau, cinstită, la Cel ce m-a trimis

Și mă veghează-ntruna de după-un colț de nor,

Căci numai El cuprinde necuprinsul

Și ține-n desfătări pe om cu dinadinsul –

Atâta merit cântărim cât știm ca să iubim:

Câtă splendoare pune Dumnezeu în fluturi

Și cât de demni de ea ar trebui să fim!

Privind la case

Eroic s-a trait și se trăiește încă

În Țara moților cu case părăsite;

Privirea-mi de valah se-mpiedică de-o vreme

De noile locașe-n beton, șarpante drepte

Ce n-au pe vino-ncoace străinele zidiri:

Vile fără glorie, fără istorie, fără trăiri…

Confort și lux împrumutat de-aiurea

Cu ifos de tulpină sfidandu-și rădăcina…

Dar și mai trist – sluțirea căminelor de-altdată –

Verandă cât de mică, dar zâmbet în lumină…

Închisu-le-au să aibă căldura mai sporită…

Când am văzut la ele cum le-a lovit ursita,

Fierul cornier l-am blestemat și eternita.

Mă uit la case răzlețite pe atâtea coaste –

De-aicea au plecat cândva flăcăi la oaste…

Mi-e draga casa asta cu cearcane-n ferești,

Cu riduri în pereții coșcoviți de vreme –

Mă-npotmolesc în dorul natalei mele case,

Sorbind uitat parfumul ruinelor ramase,

Fostul stâlp de poartă, căușul la izvor…

Se vede că la toate le-apune câte-o stea:

De ce al vostru farmec stins

Se-ngeamănă așa aprins

Cu viața mea?

       NOTA:

       Va invitam sa deschideti pagina cu creatia poetului:

        http://www.georgescumuscel.com