Foaie
periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi
Anul
XVIII(2018), nr. 375(1 –15 Iunie)
Dragii mei enoriași!
Biserica și Marea Unire(IV). Intrarea României în Războiul Balcanic şi apoi în Primul Război
Mondial nu a însemnat alinierea la o
situaţie de conjunctură. România îşi cunoştea bine interesele, care, la acea
vreme îi erau ameninţate şi a intrat în luptă pentru împlinirea lor. Avea de
apărat, în primul rând, independenţa, suveranitatea, integritatea teritorială
şi însăşi fiinţa neamului românesc; avea de câştigat, în al doilea rând,
unitatea teritorială şi spirituală cu toţi românii din provinciile româneşti
rupte din trupul Patriei - mamă de-a lungul vremii, avea de realizat România
Mare în hotarele vechii Dacii. Episcopul Râmnicului de atunci spunea: ,, Suferinţele românilor de veacuri, suspinul
lor după libertate, năzuinţele lor de a-şi vedea visurile împlinite, dorinţa de demult a
străbunilor noştri de a vedea uniţi laolaltă pe toţi ci ce vorbesc şi simt
româneşte va duce la realizarea idealului nostru naţional”. Responsabilitatea,
costurile şi riscurile erau imense, aşa cum s-a văzut, dar idealul era suprem.
Atunci, ori niciodată!
Redactorul Badea Mangâru de la ,,Biserica Ortodoxă
Română” făcea bilanţul anului 1915 şi
privea cu îngrijorare şi speranţă spre cel următor: „Anul 1915 este anul
negru, este anul al cărui zăbranic este făcut din lacrimile, suspinele şi
jalbele mamelor, soţiilor şi orfanilor. Este ţesut din chinurile celor ce şi-au
dat sfârşitul departe de tot ce au avut mai scump, departe de părinţi
unii, departe şi de soţie şi de copilaşi,
pe lângă neagra mizerie ce-au îndurat, pe lângă dorul de ţară şi ai lor, ce i-a
frământat şi focul ce i-a dogorit în lumea veşniciei (…). Anul 1915 este anul
cel mai vijelios, cel mai urât şi cel mai criminal din câţi a cunoscut omenirea
(…). Niciodată şi în nici o vreme nu întâlnim în istoria popoarelor un măcel
mai îngrozitor, săvârşit cu arta cea mai perfecţionată în distrugere şi cu
premeditarea cea mai îndelungată (…). Anul 1915 s-a născut în sânge, s-a
botezat cu sânge, s-a hrănit cu lăcomie toată viaţa sa cu sânge şi şi-a dat sfârşitul
sufocat tot în sânge. O clipă nu s-a abătut de la acest dezastru, un moment nu
s-a odihnit; continuu a sfâşiat şi a batjocorit. Anul 1915 a trimis regi în
pribegie, iar pe alţii i-a înălţat în trufie. În palatele pustiite ale celor ce
bat pe la uşile altora ca să le dea ospitalitate şi să-i adăpostească şi-au dat
mâna potenţialii învingători ai momentului, şi-au dat mâna, s-au felicitat şi
au benchetuit. S-au exterminat popoare din patrimoniul lor, iar cei rămaşi i-a
înjugat la carul robiei, al suferinţelor, al chinurilor şi al batjocurilor”.
Noul an 1916 este
întâmpinat cu teamă şi speranţă de către episcopul Nifon Niculescu: „Ca
român, sufletul meu e stăpânit de grija vremurilor atât de grele prin care
trece scumpa noastră Românie. Este adevărat că suntem o ţară mică, că
jur-împrejurul nostru para focului se înalţă tot mai cotropitoare, că totuşi,
prin acest foc va trebui să răzbim pentru a realiza idealul nostru naţional,
oricâtă durere ne-ar pricinui. Ca ierarh al vostru însă, sufletul meu este plin
de cea mai caldă speranţă, neîndoioasă, că neamul nostru va izbuti, cu ajutorul
lui Dumnezeu, şi prin puterile lui, să-şi îndeplinească marea şi frumoasa
datorie la care este chemată generaţia de astăzi (…). Ca păstor al vostru, ca
român şi ca mai bătrân frate al vostru, vă zic: Sus inimile noastre către
floarea de aur a idealului nostru naţional! Steagurile noastre de luptă sunt
steaguri de vitejie încercată, totdeauna biruitoare! Aşa vor fi şi acum”.
Într-o cuvântare de
răspuns, preotul Anghel Constantinescu a spus: „Cu multă duioşie ne aducem
aminte de poveţele părinteşti ce aţi dat preoţilor la conferinţele pastorale
din toamna trecută. Aţi dat sfaturi şi îndemnuri, pe de o parte preoţilor
mobilizaţi, cum să îmbărbăteze trupele şi să facă serviciile divine în
campanie, cum să mângâie şi să îngrijească pe cei răniţi, şi în fine, cum să-şi
îndeplinească cu punctualitate datoriile sfinte faţă de cei morţi cu glorie pe
câmpul de luptă, iar pe de altă parte aţi dat îndrumări şi preoţilor care rămân
în parohii cum trebuie să ajute pe cei nevoiaşi, cum să le cultive ogoarele şi
să le strângă bucatele şi, în sfârşit, cum să mângâie pe văduve şi pe cei care
vor rămâne orfani de tată. Ba mai mult, cu prilejul conferinţelor aţi poftit pe
doi medici-colonei ca să ţină preoţilor conferinţe cu privire la rolul şi
îndatoririle preotului în campanie din punct de vedere sanitar”.
La 4/16 august 1916 România a semnat Tratatul de
alianţă cu ţările Antantei. Încă din ziua de 15 august, ziua Sfintei Marii Mari
se sunase mobilizarea. Din toate satele şi oraşele româneşti curgeau râuri de
tineri, dar şi râuri de lacrimi şi de rugăciuni. Mobilizarea armatei şi poziţia
Bisericii Ortodoxe Române au fost consemnate printr-o impunătoare slujbă la
catedrala patriarhală din Bucureşti: ,,S-au introdus ectenii şi rugăciuni” pentru starea de război. Mitropolitul Primat
„a pronunţat o patriotică şi bine cugetată predică, începând cu citaţia: „Acum
a sosit vremea care ne sfinţeşte pe toţi şi ne aşteaptă dreptul judecător”
pentru realizarea visului milenar al străbunilor neamului românesc. Citând
principalele date ale istoriei neamului, meritele străbunilor, după istorie şi
fapte în conservarea limbii române şi a religiunii, monumentele religioase ale acestora
şi patriotismul lor, continuitatea neîntreruptă a neamului nostru ca viguroasă
santinelă romană de la Traian până la formarea Principatelor Moldo-Române şi
faptele prin care au trecut până în zilele noastre; de asemenea, amintind în
această cuvântare şi enumerând nedreptăţile suferite cu timpul de la
năvălitorii şi împilătorii străini; teritoriile sfâşiate din Patria noastră
dimprejur, drepturile ce le avem de moştenire (…). ,,Datoria noastră este ca cu
încredere în Dumnezeu să urmărim drepturile noastre pretutindeni, iar pentru
prezent să mulţumim că Providenţa Dumnezeiască ne-a deschis cea mai frumoasă şi
favorabilă ocaziune pentru actuala reîncepere a realizării drepturilor noastre
de revendicare. Sus să avem inimile! Având credinţă în Dumnezeu, care ne
asigură prin Sfânta Evanghelie că şi munţii se pot muta din locul lor pe baza
credinţei nestrămutate a unui popor”. A urmat un Te-Deum special pentru caz
de război. S-a recomandat tuturor ierarhilor să urmeze asemenea.
În aceiaşi zi, Ministrul
Cultelor, I. G. Duca, a telegrafiat Mitropolitului Primat : „În clipa în
care armata română porneşte la luptă pentru a înfăptui idealul naţional al
neamului nostru, gândul tuturor se îndreaptă cu încredere întru Cel
Atotputernic şi caută întărire sufletească de la credinţa strămoşească ce a
susţinut pe înaintaşii noştri în toate grelele lupte pe care au fost siliţi să
le poarte de-a lungul veacurilor, spre a purta, păstra şi înălţa statul acesta.
Rog deci pe Înalt Prea Sfinţia Voastră să ia imediat măsuri ca pretutindeni
preoţii să binecuvânteze pe cei ce cu atâta avânt pleacă să se jertfească
pentru mărirea şi gloria neamului şi totodată să se facă în toate bisericile
din de Dumnezeu păzita Eparhie pe care o păstoriţi cuvenitele rugăciuni pentru
izbânda oştilor române”.
În telegrama mitropolitului
primat Konon trimisă tuturor episcopilor eparhioţi (15 august 1916) se spunea:
„Acum a sosit vremea care sfinţeşte pe toţi şi ne aşteaptă dreapta realizare a
visurilor părinţilor şi a străbunilor neamului românesc. După iconomia
dumnezeiască vedem cum se petrec lucruri extraordinare în împrejurul ţării
noastre. În aceste momente pretutindeni a sunat ora deşteptării cu toate
mişcările necesare şi în această clipă în care armata română binecredincioasă
porneşte la luptă pentru a înfăptui idealul naţional al neamului nostru, cu
toţii trebuie să avem sus inimile cu credinţa tare în Cel Atotputernic. Gândul
tuturor se îndreaptă cu încredere în Bunătatea şi ajutorul dumnezeiesc spre
întărirea sufletească în credinţa strămoşească, care a susţinut pe părinţii şi
strămoşii noştri în grelele şi periculoasele împrejurări prin care ne-am
strecurat şi pe care străbunii noştri au fost siliţi a le înfrunta de-a lungul
veacurilor, spre a păstra şi a înălţa moştenirea şi patria străbună (…). Noi,
în conformitate cu dorinţa generală, am hotărât să se ia imediat măsuri ca
pretutindeni clerul ortodox să binecuvânteze şi să încurajeze pe ostaşii
noştri, care cu atâta avânt pleacă ca să se jertfească pentru mărirea şi gloria
neamului nostru. Pentru care am dispus să se facă în toate bisericile din
Dumnezeu păzita Eparhie pe care o păstorim împreună cu P.P.S.S. Ierarhi
eparhioţi, anume orânduind cuvenitele rugăciuni pentru strălucita izbândă a
oştirilor române”. Este dat decretul
(1916 aug. 14) de mobilizare a armatei române în noaptea de 14/15 august, orele
2. Este dat textul decretului privind
starea de asediu, Rugăciune cu Te-Deum şi ectenii pentru armata ruso-română.
*
Sfaturi părintești. Am
selectat un fragment din Pateric, privind
călătoria unei femei în lumea de dincolo. Socotim că este interesantă și plină de învățătură pentru mulți. Vorba aceea: ,,Deșteptul învață din pățania altuia….!”
,, Un Bătrân a povestit:
„Era o fecioară în vârstă, care sporise mult în frica lui Dumnezeu. Odată am
întrebat-o despre pricina lepădării sale de lume şi ea mi-a istorisit acestea:
«Eu, minunate, atunci când încă eram copil, aveam un tată blând şi blajin după
purtare, însă neputincios şi bolnăvicios la trup, încât cea mai mare parte a
vieţii sale a petrecut-o ţintuit la pat. Trăia retras, într-aşa măsură încât
de-abia de se întâlnea vreodată cu cineva. Când era sănătos îşi lucra cu
sârguinţă pământul şi, îndeletnicindu-se cu aceasta, aducea acasă roadele
muncii sale. Era atât de tăcut, încât cei care nu îl cunoşteau credeau că e
mut.
Aveam şi o
mamă a cărei purtare era întru toate potrivnică firii tatălui meu. Căci iscodea
şi cele de dincolo de ţinutul nostru. Era atât de vorbăreaţă, cu toată lumea,
încât nu o văzuse nimeni tăcând vreodată, câtuşi de puţin; fie se certa şi se
ciondănea, fie vorbea necuviincios şi fără rânduială. Mare parte a timpului
şi-o petrecea îmbătându-se cu vin, alături de bărbaţi stricaţi. Şi era mult
cheltuitoare ca o desfrânată, chivernisind rău bunurile casei şi averile, care,
deşi nu erau puţine, nu ne puteau ajunge – căci tatăl meu lăsase în seama ei
ocârmuirea gospodăriei. Însă chiar aşa trăind, n-a întâlnit nicicând vreo boală
trupească, nici n-a simţit vreo durere, având în toată viaţa trupul teafăr şi
sănătos.
S-a întâmplat
ca tatăl meu, după ce s-a istovit de bolile sale îndelungate, să moară. Atunci
afară s-a stârnit îndată furtună, cu tunete şi fulgere necontenite. Din cer se
pogora fără răgaz o ploaie atât de năprasnică, încât vreme de trei zile nu am
putut câtuşi de puţin scoate capul afară din casă; şi în tot acest răstimp tata
zăcea înăuntru, neîngropat. Văzând aceasta, oamenii din sat au început să spună
pe seama celui adormit cleveteli nenumărate. Ziceau: „Vai, ce om rău era
printre noi şi nu am băgat de seamă. Negreşit, vrăjmaş al lui Dumnezeu a fost
unul ca acesta! De aceea nu i se îngăduie nici să fie îngropat”. Noi, însă, ca
să nu ajungem să ne fie cu neputinţă să stăm în casă din pricina trupului care
ar fi început să se strice, l-am scos afară şi, chiar dacă ploaia cădea încă
cu putere, l-am îngropat aşa cum am putut. Mama, fiind de acum şi mai slobodă,
se desfrâna cu mai multă neruşinare. Aproape că făcuse din locuinţa noastră o
casă de pierzanie şi ne risipea averea în desfătări necontenite, aşa încât
ajunsesem în pragul sărăciei.
Trecând în
acest chip mai multă vreme, i-a venit şi ei sorocul morţii şi a avut parte de o
astfel de înmormântare, încât ai fi zis că şi văzduhul ajută la îngropăciune.
După săvârşirea mamei eu deja trecusem de vârsta copilăriei şi începeau să se
ivească în mine şi să mă stârnească poftele trupeşti. Într-o seară mi-a venit
un gând: «Ce viaţă să aleg?» Şi îmi ziceam în sinea mea: «Oare să aleg viaţa tatălui
meu şi să petrec cu bunătate, cuvioşie şi cumpătare? Dar acela nu a avut parte
de nici un bun vieţuind astfel; şi după ce s-a istovit în boli şi necazuri, a
murit fără să i se îngăduie nici măcar să fie îngropat ca ceilalţi oameni. Dacă
o asemenea petrecere a fost pe placul lui Dumnezeu, de ce a fost ispitit de
atâtea rele? Iar vieţuirea mamei oare cum a fost? Nu s-a împărtăşit de
desfătări şi plăceri neîncetate, ducându-se din viaţa aceasta sănătoasă şi
fără să fi pătimit ceva? Aşa trebuie, deci, să vieţuiesc şi eu. Căci e mai bine
să te încrezi în ceea ce îţi văd ochii decât în cuvintele altora».
Cum socoteam
eu, nefericita, să păşesc pe urmele mamei mele, s-a făcut între timp noapte şi
m-a luat somnul. Mi s-a înfăţişat atunci un bărbat mare la trup şi înfricoşător
la chip, care m-a privit cu mânie şi sălbăticie şi m-a întrebat cu voce aprigă:
«Spune-mi, care-s gândurile inimii tale?» Eu m-am cutremurat toată şi nu
îndrăzneam nici să-l privesc. Iar el îmi spune iarăşi, cu glas aspru:
«Răspunde-mi, ce gândeşti?» Cum m-a văzut că am înlemnit cu totul de frică şi
că-mi ieşisem din minţi, mi-a adus el aminte de toate câte cugetasem. Iar eu,
venindu-mi puţin în fire şi neputând să tăgăduiesc, m-am întors spre rugăminte,
cerându-i să fiu învrednicită de iertare. Atunci el mi-a luat mâna şi mi-a
spus: «Vino să-ţi vezi mama şi tatăl şi după aceea alege-ţi viaţa pe care vrei
să o duci». M-a luat, deci, şi m-a dus într-o câmpie mare cu livadă, unde erau
tot felul de pomi, încărcaţi cu felurite roade, a căror frumuseţe covârşea
cuvintele [omeneşti]. Şi cum umblam pe acolo dimpreună cu dânsul, mi-a ieşit
în cale tata, m-a luat în braţe şi a început să mă sărute, numindu-mă copil
dorit. L-am îmbrăţişat şi eu, rugându-l să-mi îngăduie să stau cu el. Şi mi-a
zis: «Acum nu-i cu putinţă aceasta. Dacă însă vrei să mergi pe urmele mele, nu
după multă vreme vei veni aici».
Cum eu,
iarăşi, îl rugam să rămân cu el, îngerul m-a tras de mână şi mi-a spus: «Vino
să-ţi vezi şi mama, ca să cunoşti din fapte care vieţuire ţi-e de folos să
alegi». M-a dus, deci, la o casă întunecată foarte, plină de tremur şi
tulburare. Îmi arată acolo un cuptor de foc, aprins şi clocotind cumplit, şi pe
câţiva, înfricoşători la chip, care stăteau lângă cuptor. Privind în cuptor, am
văzut-o pe mama mea, afundată până la gât în foc; o mulţime nenumărată de
viermi o mâncau din toate părţile, iar dinţii îi clănţăneau şi îi scrâşneau,
din pricina durerii. Văzându-mă şi dânsa, m-a strigat văitându-se: «Vai,
copilă, ce dureri de neîndurat! Vai, ce cazne fără de sfârşit! Vai mie,
nenorocita! Căci pentru o mică plăcere mi-am pricinuit asemenea chinuri. Vai
mie, nefericita! Că pentru desfătări vremelnice, acum mă chinuiesc veşnic.
Fie-ţi milă, copilă, de mama ta, care astfel se mistuie şi se topeşte. Adu-ţi
aminte că eu te-am crescut şi mă miluieşte; dă-mi mâna şi scoate-mă de aici!»
Şi fiindcă eu m-am ferit din pricina celor de faţă, neîndrăznind nici măcar să
mă apropii, ea a început să strige din nou cu lacrimi: «Copila mea, ajută-mă şi
nu trece cu vederea jeluirile mamei tale. Nu o trece cu vederea pe cea chinuită
atât de cumplit în gheena focului şi roasă de viermele neadormit». Atunci mi
s-a frânt inima din pricina ei şi am întins mâna să o trag în sus. Însă focul
acela mi s-a atins puţin de mână şi am simţit o durere atât de puternică, încât
am început să urlu şi să suspin cu lacrimi.
Atunci, la
ţipetele mele, s-au trezit cei din casă şi, sculându-se şi aprinzând făclii, au
alergat la mine, întrebându-mă stăruitor care-i pricina tânguirilor mele. Iar
eu mi-am venit în fire şi le-am povestit cele văzute. De atunci încolo am
râvnit vieţuirea tatălui meu şi mă rog să o dobândesc şi să ajung în locul în
care este el. Căci, cu harul lui Dumnezeu, am fost încredinţată din fapte ce
fel de cinste şi slavă sunt gătite celor care aleg să trăiască cu dreptate şi
cuvioşie şi ce cazne îi aşteaptă pe cei care îşi irosesc viaţa în desfătări»”.
*
File de
jurnal – 5 Mai 1982. ,,Dup-amiază, Dl. Ivănescu împreună cu șoferul și prietenul său au plecat la Severin,
iar pe zidar l-au lăsat la mine. Zidarul, nea Biță, e dintr-un
sat de pe lângă Curtea de Argeș. Aude greu și vorbește prost. Are vreo 52 de ani, patru
copii și o femeie epileptică.
Seara,
conform înțelegerii, dl. Ivănescu a venit a
biserica din Malovăț. Spunea că e foarte grăbit, că peste o
jumătate de oră are trenul. Nu am admis această grabă și nu am vrut ca să-i dăm acontul și să semneze hârtiile în alb. Când am început să
discutăm amănuntele contractului, am înțeles și graba lui. Dacă astă-toamnă, la licitație, s-a oferit să-și asigure
masa, iar noi să nu-i dăm decât 50.000 lei
pentru lucrare și un litru e lapte pe zi, acum n-a mai
recunoscut aceasta. A jurat chiar că nici nu a discutat ceva despre masă. Cu
chiu cu vai, abia am putut ajunge la un compromis, ca să-i adăugăm 2.500
lei la preț și să-și asigure
dumnealui masa. Acum am văzut și eu ce înseamnă într-adevăr omul și cât de puțină bază
poate fi pusă pe cuvântul cuiva. În sfârșit!
Nea Biță a început lucrul a doua zi. Eu am demolat
catapeteasma. Era crăpată rău de la cutremurul din 1977. Se clătina și nu a avut nimeni curajul să urce la ea de teama
prăbușirii. Și azi lucrează la zidăria catapetesmei
nea Biță. A făcut arcade la uși, fiindcă
până acum nu avea. Repară pe la ferestre și uși. Malovicenii m-au ajutat și acum. Cei cu căruțe au adus
nisip. Maluț Surugiu a dat 120 cărămizi, Ghiță Manolea a dat doi saci de ciment. Asemenea și Octavian Chilom și nevasta lui
Cună. Unii au venit să ajute voluntar:
Bârnea Ion, Nicolae Tărăbâc, Gheorghe Manolea, Dumitru Crașoveanu, Stoian Nică, Maria Tărăbâc, Ana Tărăbâc, Ion
Paicu(Sfântu) și alții. Marian
Glavan i-a asigurat zidarului casă și masă pe tot
timpul lucrării.
Nea Mitrică
Trocan a început reparațiile la biserica din Bârda în vederea
văruitului. Ieri am luat cu unchiul Sabin Lăsculescu de la Rupa Anghel din
Severin opt ferestre de metal pentru turla bisericii de la Bârda și o poartă de metal pentru cimitirul de la Bârda.”
*
Taina
mamei. Am găsit pe internet o
povestire cu acest titlu, interesantă, care, sunt sigur, și Dvs. vă va place, mai ales că e plină de învățătură pentru viață, pentru relațiile de familie.
Iat-o:
Faptul s-a petrecut
cu ceva ani în urmă într-unul din tribunalele Capitalei.
Personaje: soţia, soţul şi mama acestuia. Spectatori:
publicul din sală, judecătorii şi câţiva avocaţi. Motivul procesului: o femeie
bătrână şi singură, poate şi bolnavă, mama, pretinde unicului ei fiu, om în
toată puterea, sănătos şi voinic, s-o ajute să-şi trăiască decent ultimii ei
ani. Aşa cer legile nescrise ale omeniei. Potrivit lor, femeia s-a adresat
tribunalului să-i facă dreptate. Adică să-l oblige pe fecior, inginer cu post
bine retribuit, s-o întreţină pe mamă.
După cum era de aşteptat, tribunalul i-a acordat
reclamantei câştig de cauză, cum se spune în limbajul juriştilor. Până aici nimic deosebit. Un proces civil ca
atâtea altele. Obişnuiţi cu de-alde astea, judecătorii se grăbeau să treacă la
alt dosar, considerând cazul rezolvat. Abia acum începe însă povestea noastră…
Auzind sentinţa, ,,prea buna” noră a fost apucată pur
şi simplu de o criză de furie; i s-a părut pe semne o nedreptate strigătoare la
cer, ca soţul ei să-i aducă acasă, în ziua de leafă, mai puţin cu cele câteva
sute de lei, pe care tribunalul hotărâse ca fiul să le dea lunar bătrânei sale
mame. Şi atunci, în faţa sălii, ea a început să vocifereze, să-şi insulte
soacra, s-o învinuiască de meschinărie.
Cei prezenţi, stupefiaţi de această ieşire, o priveau cu justificat
dispreţ.
Până la urmă, fireşte, tribunalul a trebuit s-o cheme
la ordine. Privirile oamenilor se îndreptau acum spre bărbat. Condamnat de cei
mai mulţi de atitudinea lui reprobabilă, compătimit de alţii pentru că ajunsese
sub clasicul papuc, omul tăcea. Dacă în
acel moment cei trei ar fi părăsit sala, lucrurile s-ar fi oprit aici,
lăsându-le celor de faţă doar gustul amar al întâlnirii cu o manifestare ce nu
face cinste firii omeneşti. Ce s-a petrecut însă în sufletul bătrânei?! Până
atunci nu mai fusese niciodată la tribunal. S-a uitat la chipurile celor din
sală, s-a uitat la judecători, desluşind la toţi acelaşi reproş pentru fiul ei.
Şi a cuprins-o un legitim şi dureros sentiment de remuşcare, de ruşine pentru
ruşinea lui. S-a răzvrătit ceva în sufletul ei şi n-a vrut să lase lucrurile
aşa. N-a vrut ca oamenii aceia străini să-l considere pe fiul ei ca pe un om de
nimic, un nemernic. A cerut deci să vorbească, să-l apere de o asemenea
bănuială nedreaptă.
-
Rog să fiu
iertată, începu ea, dar să nu credeţi că feciorul meu este un om rău la suflet.
Eu îl cunosc mai bine decât oricine. Nu s-a purtat neomeneşte cu mine şi de la
el nu am a mă plânge tribunalului. Eu nu aş fi făcut-o, dacă el nu m-ar fi
îndemnat. Şi o să vedeţi de ce…
O linişte plină de
nerăbdătoare atenţie se aşternu în sală. Copleşit, inginerul lăsă privirile în
jos, pe când soţia lui, potolită subit, ascultă şi ea uimită.
-
Eu sunt femeie
simplă, a continuat bătrâna parcă îmbărbătată. Am muncit mult şi din greu ca să
trăiesc şi să-l cresc pe el. Erau pe atunci vremuri grele, război. Singură am
fost toată viaţa, n-am avut bărbat. Şi-o să vedeţi, iarăşi, de ce. Băiatul s-a
purtat întotdeauna frumos cu mine: a fost cuminte, m-a ascultat, a învăţat pe
brânci să-şi facă un viitor; a avut şi cap bun, nu-i vorbă. Pe urmă, când s-a
făcut mai mare, a muncit, şi-a făcut un rost şi a avut el grijă de mine. Când
s-a însurat, gândeam că am să-i pot fi de ajutor în casă, la copii. Sunt doar
obişnuită cu munca. N-a trecut însă multă vreme şi am văzut că nora nu-şi mai
găseşte locul cu mine, deşi aveau o locuinţă bună, încăpătoare. Cât despre
copii… nu şi-a dorit să aibă… Un timp i-am răbdat înţepăturile. Lui nu-i
spuneam nimic. Îl vedeam că munceşte, că îşi vede de treabă. Ştiam că-i bine
văzut acolo unde lucrează şi mă bucuram pentru el. Nu vroiam să-l necăjesc cu
ale mele. De altminteri, de faţă cu el, nora se purta altfel. El însă pleca
dimineaţa şi venea tocmai seara. Uneori, se ducea prin ţară. Rămâneam acasă cu
nora, că ea nu lucrează. Când nu trebăluiam prin bucătărie, mă făceam mică în
colţul meu, să n-o supăr cu nimic. Toată ziulica tăceam, nădăjduind că
lucrurile vor merge mai bine. Dar, n-au mers bine! Nu vă mai spun toate câte
s-au petrecut. Destul că, după un timp, au izbucnit certurile între ei. Pricina
eram eu. Până la urmă nici nu se mai fereau de mine. Pentru noră, banii erau
lucrul de căpetenie. Într-o zi i-a strigat: ,,Ori eu, ori maică-ta! Alege!”
Aici nora, sub privirile ostile ale sălii, a trebuit
să-şi plece privirea.
-Pe scurt, continuă bătrâna, n-am mai putut răbda.
Fiul meu o iubea şi n-aş fi vrut să se despartă din cauza mea. Altfel de soţie
îi dorisem eu. Dar ce puteam să fac? Mi-am găsit undeva o odăiţă şi m-am mutat.
Numai că, tare singură pe lume mă simţeam acum! De lucrat nu mai puteam: sunt
bătrână. Cu toate acestea nu mă lăsam. Mai găsisem câte ceva de împletit, de
cârpit, mai mult ca să-mi treacă de urât. Pe la casa lor mă duceam rar. Fiul
meu, n-am ce zice, mă ajuta. Dar soţia lui ştia cât câştiga. A început curând
să-i ceară socoteala la bani; au izbucnit iar certuri. Atunci gândind că face
un bine, băiatul m-a povăţuit să mă plâng tribunalului. Să nu mai aibă soţia
lui ce spune, pentru că, dacă aşa va hotărî legea, el nu poate face altfel…
Văzându-vă cum îl priviţi, m-am căit că l-am ascultat. Să ştiţi că nu este un
om rău la suflet… Poate nu vă spuneam asta, dar nu m-a răbdat inima când am
auzit-o aici pe soţia lui strigând…
Bătrâna ezită
puţin. Îşi şterse lacrimile cu mâna tremurândă şi, parcă aducându-și aminte de un lucru îndepărtat, povesti mai departe cu un vădit
sentiment de uşurare.
-Şi aş vrea să vă mai spun ceva…, ceva, care nu am mai
spus până acum nimănui.. Nici chiar fiului meu, pentru că nu am vrut să-l
amărăsc… Aveam, mi se pare, vreo 18 ani, bine nu mai ştiu. Eram la părinţi o
droaie de copii. Într-o zi, ducându-mă în pădure să adun uscături pentru foc,
am auzit un scâncet. La început m-am speriat neştiind ce-i şi am început să
fug. Apoi m-am dumirit. Era un copil. Avea câteva săptămâni. În jur, nici
ţipenie de om. Ce era să fac? L-am luat binişor în braţe. N-a mai plâns. Cu
vreascurile în spate şi cu el la piept, am plecat spre casă. La marginea
pădurii m-am oprit. Mi se făcuse frică. Am lăsat copilul jos. A început îndată
să plângă mai tare ca înainte. Am rupt-o la fugă să nu-l mai aud. M-am oprit
însă curând; mă urmărea plânsul lui. M-am întors. Căta spre mine cu nişte
ochişori atât de rugători, încât nu m-am îndurat să-l las acolo.
Când m-a văzut tata acasă, s-a crucit. Mi-a strigat să
duc copilul unde ştiu, că lui nu-i trebuie. Tata era om aspru şi neînduplecat.
Şi văzându-mă cum îl îngrijesc, intrase
la bănuială. Gândea c-o fi al meu şi i-am ascuns adevărul. Poate că şi băuse în
ziua aceea, că ne-a luat la bătaie şi pe mama şi pe mine. M-a schilodit, nu
alta. Mie începuse să-mi fie drag copilul şi nu ştiam ce să fac. În cele din
urmă m-am hotărât să plec cu el de acasă. Ce-o fi, o fi! mi-am zis… Uşor nu
mi-a fost! Nicăieri nu voiau să mă primească cu el. Să-l las, nu mă înduram.
Mi-a fost însă ruşine să spun cuiva că nu-i copilul meu. Cine m-ar fi crezut
atunci? Când am găsit, în sfârşit, nişte oameni mai binevoitori, care m-au
primit cu băiatul, aş fi fost în stare, dacă mi-ar fi cerut-o, să muncesc doar
pentru a câştiga mâncarea mea şi a copilului şi să avem un adăpost. L-am
crescut singură. Arătoasă nu eram. Cine
era să se uite la o biată femeie săracă, cu un copil pe deasupra? Nu m-a cerut
nimeni în căsătorie. Îl aveam pe el, soarele meu. A crescut voinic, cum îl vedeți…
Aici, bătrâna a tăcut descumpănită. Nu mai putea
vorbi. Au podidit-o lacrimile. Printre suspine a mai adăugat doar atât:
-Dacă acestei femei îi pare atât de rău după bucăţica
de pâine pe care mi-o dă fiul meu, vă declar că nu vreau să mai primesc nimic
de la el şi îmi retrag plângerea… În sală se înstăpânise tăcerea. Oamenii îşi
ştergeau ochii pe furiş…
Aceasta a fost
toată povestea. Fiul, copleşit de emoţie, s-a apropiat de bătrână,
ascunzându-si faţa în palmele ei aspre. Soţia lui s-a ridicat descumpănită şi a
părăsit sala. Nu ştiu dacă va mai rămâne alături de un bărbat care-i va aduce
acasă cu câteva sute de lei mai puţin, dar ştiu că el, ,,COPILUL GĂSIT ÎN
PĂDURE” nu va mai putea trăi despărţit de cea care i-a fost o MAMĂ atât de
bună.
*
Ajutoare și donații. În această perioadă, parohia noastră a primit câteva
ajutoare și donații, astfel: Domnul Ovidiu Mitran-De Keyser din Zoersel(Belgia): încă 230 lei; Domnul Vermeșan Mirel din
Timișoara: 200 lei;
Doamna Roman Carmen din Tr. Severin: încă 100 lei; Doamna Arhire Evelina-Lili din Tr. Severin, fiică a satului Bârda și Doamna Pițiga Emilia din
Timișoara: câte 50
lei;
Doamna
Ivanovici Florica din București ne-a trimis vin din Cana Galileii(Israel). Cu el vom pregăti Sf.
Împărtășanie pentru cei ce se vor împărtăși de Sf. Petru și de Adormirea Maicii Domnului. A mai trimis lumânări
de la Ierusalim, apă din Iordan și altele.
Dumnezeu să le răsplătească tuturor!
*
Publicații. În
această perioadă, preotul Dvs. a reușit să mai publice câteva materiale astfel: Marea unire, în ,,Națiunea”, București, 6 iun. 2018, ediție on-line(http://www.ziarulnatiunea.ro/category/firea-romanilor); ,,Scrisoare
pastorală” – 373, în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare(MM), 16 iun.
2018, ediție on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com);
,,,Scrisoare pastorală”-374,
în ,,Armonii Cultural”, Adjud(VN), 14
iun. 2018, ediție on-line(http://armoniiculturale.ro);
în ,,Observatorul”, Toronto(Canada), 19 iun. 2018, ediție și on-line (http://www.observatorul.com); Cuvântul Sfinților Părinți, în ,,Națiunea”, București, 21 iun. 2018, ediție on-line(http://www.ziarulnatiunea.ro/
category/ religiespiritualitate);
Biserica și Marea
Unire, în ,,Națiunea”, București, 21 mai 2018, ediție on-line(http://www.ziarulnatiunea.ro/category/religiespiritualitate); în ,,Omniscop”, Craiova, 15 iun., 22 iun. 2018, ediție on-line(http://www.omniscop.ro);
Domnul Ben
Todică, directorul postului de radio
în limba română din Sydney(Australia) a făcut o frumoasă prezentare volumului Popas aniversar – 65 în emisiunea din 23 iunie și apoi a dat citire primului capitol din carte. Îi mulțumim. Putem pune oricui la dispoziție emisiunea.
Parohia noastră a republicat cartea Prof. Dr.
Constantin Negreanu, Istoria proverbului
românesc(160 pag.);
Parohia noastră a publicat cartea Prof. Ion Bratu din
Pucioasa(DB), Activitatea Preotului Dr.
Gheorghe Paschia(100 pag.). Autorul și-a cumpărat tot
tirajul.
*
Excursii-pelerinaje. ►
Duminică, 10 Iunie, parohia noastră a organizat o excursie-pelerinaj la Mânăstirea Vodița (MH), cu ocazia hramului. Parohia s-a angajat să suporte cheltuielile de transport.
Deși participarea a fost gratuită, am avut doar cinci înscrieri. Păcat!
►Joi, 5 Iulie, parohia
noastră a organizat o excursie-pelerinaj pe următorul itinerar: Bârda - Malovăț - Tr. Severin - Mânăstirea Gura
Motrului(MH)-Strehaia(mânăstirea)-Craiova(orașul, mânăstirea Jitianu, mânăstirea Coșuna, seminarul teologic)- Tr. Severin -Malovăț-Bârda. Costul era de 25 lei/pers. Până
la închiderea acestei ediții,
s-au înscris 9 persoane. Excursia se amână pentru odată ce o vom stabili
ulterior.
►Joi, 26 Iulie, parohia
noastră organizează o excursie-pelerinaj la Mânăstirea Orșova(MH),
cu ocazia hramului. Acolo vom
participa la Sf. Liturghie oficiată de mai mulți
ierarhi. Parohia suportă cheltuielile de transport. Așadar, participarea
e gratuită.
*
Botezuri.
Cununii. Înmormântări. În ziua de
3 iun. am oficiat Taina Sf. Botez pentru Vișan David-Andrei, fiul Domnului Vișan Valentin și al Doamnei Vișan
Georgiana-Felicia din Malovăț. Să le trăiască! În ziua de 3 iun. am Oficiat Taina Sf. Cununii pentru
Domnul Vișan Valentin din Malovăț și Doamna Hoancă Georgiana-Felicia din Șimian. Să fie
fericiți! În ziua de 9 iun. am oficiat slujba înmormântării
pentru Ploștinaru Ionel(72
ani) din Bârda. Dumnezeu să-l ierte!
*
Program. În cursul lunii Iulie avem următorul program de
slujbe: 1 Iul. (Bârda); 7 Iul.(Malovăț-Bârda); 8 Iul.(Malovăț); 14 Iul.(Malovăț-Bârda); 15 Iul.(Bârda); 20
Iul.(slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12); 21 Iul.(Bârda-Malovăț); 22 Iul.(Malovăț); 28 Iul.(Malovăț-Bârda); 29 Iul.(Bârda). În restul timpului, la orice oră din zi sau
din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la școală, la telefon: 0724. 99. 80.
86, ori pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com.
Sănătate, pace și bucurii în casele și în sufletele Dvs.!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
