Dacă Dragnea l-ar avea ca model pe Maniu?

Argumentul zdrobitor al PSD în faţa oricăror contestaţii este că a câştigat alegerile şi, prin urmare, are dreptul să guverneze după cum doreşte.
Argumentul acesta ţine atâta vreme cât nu ne uităm în spate. Există puţine şanse de a şti că a mai existat un partid care a câştigat alegerile cu 77,76%, rezultând 507 mandate, în vreme ce PNL a obţinut 6,55%, obţinând 32 de mandate. După o vreme acest partid s-a retras de la guvernare.

Există puţine şanse ca domnul Liviu Dragnea să ştie că preşedintele acelui partid, Iuliu Maniu, în semn de protest faţă de atitudinea autoritaristă a regelui Carol II, deşi partidul său era la guvernare, a refuzat să se implice în actul guvernării.

Alte vremuri, alte principii, altă morală politică.
În ciuda acestui rezultat obţinut la alegerile din 1928, partidul, şi cu atât mai puţin Iuliu Maniu, nu au pretins că pot face ce vor. Cel mai mare număr de voturi nu-i dă dreptul nici preşedintelui să se strecoare dincolo de litera şi spiritul Constituţiei.

Desigur, nu se poate face nicio comparaţie între Iuliu Maniu şi Liviu Dragnea. Apropierea dintre Carol al II-lea şi preşedintele Klaus Iohannis, de asemenea, este hazardată. Prin confruntarea dură dintre preşedinte şi liderul partidului de guvernare, situaţiile politice sunt cvasi-identice.

Iuliu Maniu îl acuza pe rege că „doreşte dominaţia lui absolută, fără nicio condiţie şi fără nicio rezervă, ca un biruitor care nu este dispus să discute şi să facă nicio tranzacţie cu nimeni”.

Ce s-ar întâmpla dacă Liviu Dragnea, asemeni lui Maniu, nu s-ar implica deloc în guvernare, cu toate că ar rămâne în continuare preşedintele PSD? Nu se poate, pentru că avem exemple destule care arată că odată ce un lider este răsturnat de la conducere el nu mai reprezintă nimic prin el însuşi.

Iarăşi trebuie să facem recurs la istorie. Iuliu Maniu, într-o întrevedere la palatul Peleş, i-a spus în faţă lui Carol al II-lea toate greşelile pe care le-a făcut, drept pentru care îşi dă demisia din funcţia de prim ministru, dar lasă guvernul în funcţiune. Urma să-şi dea demisia şi din fruntea PNL, propunându-i lui Titulescu să preia partidul. Acesta a refuzat. Maniu spunea că lupta cu Suveranul nu trebuia să afecteze partidul.

Printre alte reproşuri, Iuliu Maniu îi reproşa regelui Carol că a instituit „un guvern intim”. Din punctul de vedere al lui Liviu Dragnea, un fel de „stat paralel”. Dacă mergem spre preşedintele Iohannis, un fel de „guvern al meu”.

Iarăşi trebuie să exclamăm: alte vremuri, alte principii, altă morală politică. Mai trebuie să completăm: alţi oameni. Pentru că nu mai frecventa nici parlamentul, Iuliu Maniu şi-a dat demisia şi din parlament, motivând că cine nu merge la şedinţe trebuie să-i lase locul altuia.

Probabil că am pus ştacheta prea sus. Iuliu Maniu s-ar învârti în mormântul pe care nu-l are dacă ar afla că l-am comparat cu Liviu Dragnea. Dar ce să faci, cum să procedezi când pui faţă-n faţă funcţiile? Este Liviu Dragnea liderul partidului de guvernământ?

Este. Are un adversar în persoana preşedintelui? Desigur. Se poate guverna bine ţara dacă nici unul, nici altul dintre adversari nu acceptă dialogul, nu negociază? Nu se poate.

Prin urmare, după modul în care se comportă preşedintele şi liderul partidului de guvernare, respectiv Klaus Iohannis şi Liviu Dragnea, nu avem motive să fim optimişti şi să sperăm că situaţia României se va îmbunătăţi în viitorul apropiat.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei de Maramureş