Inversarea valorilor

                                       de Dumitru Păcuraru

Din când în când se aude o expresie rătăcită din arsenalul politic al primilor ani de după căderea regimului comunist. Sunt două cuvinte simple, care alăturate dau senzaţia că există o putere discreţionară, bazată pe instituţii de forţă, dar în acelaşi timp, există şi o forţă care luptă împotriva acestei stări de lucruri.

Este vorba despre cuvintele „opoziţie” şi „democratică”.

Într-adevăr, din când în când, actuala opoziţie îşi spune şi democratică. Este cazul să numim partidele care nu sunt la guvernare „opoziţie democratică”?

Sunt câteva elemente care dau senzaţia că scena politică este cu susul în jos. Astfel, opoziţia în loc să iasă în stradă şi să acuze nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, sare în apărarea instituţiilor de forţă.

Liderii opoziţiei democratice din anii ’90 s-ar învârti în mormânt aflând că partidele lor apără SRI şi procuratura. În acelaşi timp ar rămâne cruciţi aflând că urmaşul partidului pe care l-a fondat Ion Iliescu pregăteşte un miting împotriva abuzurilor.

Cum să iasă în stradă partidul de guvernare pentru a manifesta împotriva abuzurilor? Păi, nu se cheamă că este la putere? În definirea puterii a apărut o nuanţă: PSD este la guvernare, nu la putere. La fel, despre preşedinte se poate spune că este cel mai puternic om din stat, dar nici el nu este la putere.

În timpul mandatelor lui Traian Băsescu s-au schimbat polurile puterii. Fostul preşedinte a încurajat creşterea fără măsură a puterii şi influenţei SRI şi DNA. Astfel s-a creat un nou pol de putere. Acesta a rămas şi după plecarea lui Traian Băsescu. PSD a avut proasta inspiraţie de a-l numi ” putere paralelă”. În realitate nu era vorba decât de câteva articole de lege care dădeau acestor instituţii de sorginte comunistă puteri nelimitate.

În lipsa unei paltforme politice, opoziţia a preluat arsenalul electoral al fostului preşedinte Traian Băsescu pentru lupta împotriva unui partid încă din faşă făcut să nu respecte regulile democratice. Dar, printr-un mecanism psihologic greu de explicat, rolurile s-au inversat, valorile s-au pervertit.

PSD a ajuns să apere drepturile individului, iar opoziţia democratică drepturile procuraturilor şi serviciilor secrete. Pervertirea a mers şi mai departe, ajungându-se să fie pus semnul egal între procurori şi justiţie.

Dezbarea publică, confruntarea ideilor se află în acest punct: ce înseamnă cu adevărat o justiţie independentă şi cum se raportează aceasta la individ, la drepturile lui?

Aşa cum se spunea despre libertate în trecut, fiecare are atâta libertate câtă îşi doreşte, şi despre justiţie se poate spune că are atâta independenţă câtă îşi doreşte. Doamne fereşte de prea mult, încât să dea pe dinafară. De aici se naşte abuzul de putere.

Şi nimeni nu poate afirma că nu au existat abuzuri, nu doar în ultimii 10 ani, ci în ultimii 29 de ani. Numai că au luat forme diferite. PSD, ca FSN, PDSR, a practicat un anumit tip de abuz de putere, dar tot bazându-se pe instituţiile de forţă. Între timp şi-a pierdut influenţa asupra lor şi vrea să şi-o recapete. Apărută după 1989, opoziţia a fost încă din faşă democratică, şi în acelaşi timp şi naivă.

Partidele istorice nu au reuşit să se adapteze la realitatea post-decembristă. PNŢCD a ieşit din arenă făcut ferfeniţă, împreună cu preşedintele care recunoştea că a fost învins de Securitate.

PNL i-a preluat naivităţile şi romantismul. Cu arme pervertite luptă împotriva partidului născut în focul revoluţiei anti-comuniste, dar moştenind bolile comunismului, manipulator prin definiţie, cu o aplecare din născare înspre abuzuri.

Cum se face că acum rolurile s-au inversat, ce putere malefică a intervenit în mentalul colectiv, obligând opoziţia să susţină instituţiile de forţă, iar partidul de la putere manifestând în stradă contra abuzurilor? S-a întors lumea cu susu-n jos.