Dumnezeul meu

Ani la rând mi-am pus întrebări fel de fel, ascultând  copii și adulți vorbind despre El, Dumnezeul  care există și nu-l vezi, al nostru al tuturor.

Adânc în sufletul meu am știut întotdeauna  că EL există pentru că mi-a vorbit despre EL cea mai sfântă femeie de pe lume, bunica mea paternă care nu mințea niciodată și întotdeauna ceea ce spunea se adeverea, ea a fost  pentru  mine în anii prunciei garantul  adevărului creștin.

Chiar dacă propaganda comunistă a vrut să ne scoată din biserici și mai ales din toate cele care erau considerate periculoase, tot nu au reușit, pentru că  românii sunt prin firea lor creștini și cred în Dumnezeu.

Ciclic  se repetă aceleași lucruri iar atunci când am aflat că se  va scoate religia din  școli nu m-am mirat chiar deloc. De ce? Pentru că era evident spre ce ne îndreptăm  numai orbii  nu văd! Dar cei care mai au o fărâmă cât de mică de Dumnezeu în ei înțeleg că defapt  istoria se repetă.

Din păcate omenirea și-a construit un unic zeu pe care îl ascultă toți! Zeul acesta atotputernic e banul. Valorile, credințele, tradițiile, familia, ni-s călcate toate  în picioare de dragul progresului. Care progres?

Din punct de vedere psihologic ne îndreptăm  spre o societate de indivizi retardați social care nu vor mai fi capabili să socializeze fizic, decât virtual.

Dar de noi, de sufletul nostru cine să aibă grijă? Căci după  ultimele statistici, acum, după anii de pandemie avem cel mai mare număr de depresii din istorie.

Oamenii nu mai au încredere în oameni iar interesele de grup,de comunitate  au fost înlocuite cu individualismul care este considerat perfect normal.Frica a pus stăpânire pe oameni în așa hal încât fiecare are impresia că tot răul  i se întâmplă numai lui.

Nu mai există acea comuniune în care oamenii își împart și bune și rele împreunǎ.Nu mai există  sinceritate, adevăr, bunătate, altruism. Când le întâlnim  ni se pare că am întâlnit  adevărați îngeri. Oare îngerii există? Bunica mea spunea că există deci nu mai încape îndoială doar mă rog la îngerașul meu de când mă știu...

În toată nebunia și debusolarea generală,  oamenii nu mai știu ce sa facă! Nimic nu mai e stabil, nimic nu mai e cum  era, dispar reperele, dispar stâlpii de care ne ancorăm

Singura  speranță a rămas Dumnezeu! Pentru cei care mai cred în El! Dar și pe El îl căutăm numai  când suntem la ananghie și când ne aducem aminte de bunici sau de satul copilăriei unde nu exista duminică fără slujba de la biserică. Alte vremuri! Vremurile acelea erau curate, nepătate și nemânjite de vulgaritate, aroganță și  nesimțire!

Mă cuprinde uneori o furie, nu pentru că trăiesc eu aceste vremuri cumplite ci pentru că se nasc copii cu copilăria deja furată, indivizi  care nici măcar nu vor înțelege vreodată ce a fost căci noi cu amintirile noastre vom fi dispărut demult de pe fața pământului.

Bunica mea spunea că există o lume de apoi, un rai nesfârșit, știu ca ea mă privește de sus împreună cu tata și cu mulți alți dragi plecați. Acolo în lumea de dincolo vom pleca toți... dar lumea nu realizează și nu crede până nu le moare cineva drag. Atunci își dau seama că viața asta e o luptă pentru nimic. De fapt noi nu avem de  adunat avuții  ci avem de învățat lecții. Cea mai mare lecție pe care o avem de învățat este lecția iubirii, adevărata iubire de oameni, de natură, de animale, de tot ce-i în jur. Toți declară că o știu  dar în realitate dușmănia se ascunde sub o mască pictată.     

Atunci când nu mai pot suporta, închid ochii și mă rog la Dumnezeul meu. Când sunt cu El nu-l dau și nu-l împart cu nimeni, este doar al meu.

Mihaela CD