Poesis - Alexandru PETRIA

 

niciun copil în cosmos

cățelușa laika a fost omorâtă degeaba,

nimeni n-a învățat nimic din lătratul ei mut,

carnea ei lipită de fuselaj semăna

cu mielul de paște ars de un bucătar beat,

gagarin a zburat cu zâmbetul tras pe față

precum o mască de propagandă,

și când s-a întors n-a fost întrebat dacă acolo sus

l-a văzut pe dumnezeu sau golul,

ci dacă vodka e altfel în imponderabilitate.

n-am ieșit în spațiu ca să devenim mai buni.

am ieșit ca să cucerim altceva,

fiindcă ne-am plictisit de cucerit unii pe alții.

„houston, avem o problemă” —

nu era lipsa oxigenului,

ci excesul de ignoranță, de îngâmfare,

problema era că am ajuns în afara terrei

fără să știm cine naiba suntem înăuntru.

ne-am lansat în cosmos cu aceeași logică

cu care un nebun iese gol în zăpadă să predice —

dornici de atenție, nu de iluminare.

grissom, white și chaffee — topiți într-un sicriu de aluminiu, cu ochii înfipți în panouri

care n-au mai răspuns.

nu i-a salvat nici credința, nici steagul,

nici manualele —

au murit pentru statistici și medalioane comemorative

pe care nu le poartă nimeni.

challenger — un pumn în maxilarul speranței.

73 de secunde până când profesoara a devenit fum,

elevii au rămas în clase cu gura căscată

și nimeni n-a știut să le spună

de ce adevărul explodează în direct.

columbia — ploaie de trupuri peste texas,

o reîntoarcere în atmosferă ca o spânzurătoare medievală,

cu flăcări în loc de funii, cu aplauze în loc de plâns.

niște eroi transformați în amprente pe cer —

așa ne plac, să nu mai vorbească,

doar să fie amintiri frumoase în discursurile pocitaniilor oficiale.

în spațiu ne-am dus cu steaguri în piept

și cu ură în ADN.

stația spațială —

locul unde ne-am prefăcut că suntem frați,

dar ne-am urmărit între noi ca niște curve bătrâne

care-și măsoară ridurile în sateliți spion.

americani, ruși, europeni, japonezi, indieni —

toți cu crucea, steaua, sau ce vreți pe cască,

dormind în capsule ca niște morți temporari,

mâncând gelatină din tuburi

și scrâșnind din dinți când ceilalți vorbesc în altă limbă.

nici 2001, nici interstellar, nici solaris

n-au intrat în inimile noastre,

doar în afișele de pe netflix.

iubirea care străbate găurile negre?

hai să fim serioși,

nici n-am străbătut bucătăria să spunem „îmi pare rău”.

muzica lui bowie — un strigăt cu receptorii în pauză cerebrală,

un major tom plutind fără răspuns,

ca un poet care și-a dat seama că lumea

e prea împiedicată ca să merite metafore.

noi suntem problema,

nu spațiul.

noi suntem carnea cu viermi

din visul de siliciu.

căutăm extratereștri

când nu știm nici măcar ce e umanul.

și cel mai absurd, cel mai jenant,

cel mai revelator:

nici o pereche de astronauți

n-a făcut un copil în spațiu.

nici un fetus nu s-a încolăcit în tăcerea cosmică,

nici un plânset n-a tăiat orbita,

ca să ne amintească de ce ne-am născut.

„cel ce șade în ceruri râde,

domnul își bate joc de ei”, zice biblia, în psalmi.

și poate de-asta nu merităm să începem

nimic nou acolo.

sau poate pentru că spațiul nu primește minciuni,

nu suportă să-i murdărim hainele cu valurile de ipocrizie,

poate pentru că stelele,

deși moarte, sunt mai vii decât noi.

să fi fost un copil făcut acolo,

poate s-ar fi rușinat galaxiile

și ne-ar fi șutat înapoi în peșteră

cu un os între fălci

și o foaie de hârtie pe care scrie:

încercați din nou,

de data asta, iubiți-vă!

dar n-a fost să fie.

și tăcerea e ca o parafă.

cerul rămâne cu becurile deschise

numai pentru că n-a învățat să ne plângă