Când laptele era lapte...

Setea mă trimite la frigider....... Printre bunătăţile reci  care normal trebuiau să orneze  etajerele  observ cartonul  de lapte........... Desfac dopul nu înainte de a constata că peste două zile expiră produsul. Sigur fiind, că sunt  consumator protrejat desfac cu sârg capacul trag de  proteţie ca  de inelul unei grenade şi duc la gură lichidul rece. Cu toate că mi erau arse buzele ca de febră  m-am abţinut de la înghiţitura maximă.  După ce lichidul alb trece de buze simt un gust amar şi străin ,un fel de puroi cu gust de făină amestecată în apă  de pe bălegar. Fireşte că instinctul de conservare mi-a  blocat înghiţitoarea şi miresmele  din cea cea ce credeam eu că este lapte mi-au năpădit pe nas, gât şi urechi întocmai  ca şi pe tabela ce anunţă specialitatea ORL. Cu ochi înlăcrimaţi de regurcitare tot stupind şi înjurând în gând am constatat că  ceea ce aveam pe post de lapte în garanţie în modestul meu frigider era produs de albalact,tetrapac,bine colorat în roşu cu alb pentru a prezenta  atractiv lichidul pe care dădusem mai bine de 1 euro în magazinul  de pe colţ.

Când  pronunţăm cuvântul lapte ne gândim la un lichid alb plăcut la gust şi la miros care izvorăşte din  animalul sacru al Indiei şi autohtona binecunoscuta Joiana sau Miţi  vaca  brună, sau bălţată şi atât frumoasă. Aceasta era până deunăzi  simbolul bogăţiei  fiecărei familii de munteni sau maramureşeni. Vara era sacrificată multor activităţi care să asigure hrana  animalelor. Făcutul de fân odată şi două sau chiar trei rânduri de otavă,  erau activităţi  agrare ce se păstrează până în zilele noastre în satele de deal  şi munte.

Cositul, uscatul întorsul, purtatul în căpiţe, apoi în clăi era un adevărat ritual migălos  al colacului bine strâns ca să nu intre ploaia pe lângă par, ca să nu mucegăiască fânul, ce solicita sudoare dar şi o anume ştiinţă. Pologul se întorcea chiar şi în sărbătorile de vară, nu era păcat. Parul se bătea adnc  se aşternea un covor de ramuri adesea cu ghimpi un fel de platformă (gadina) pe sub care se scurgea apa de ploaie şi fereau sau îngreunau accesul rozătoarelor. Peste gadină care era cam de de 50  de centimetri se aşterneau în straturi intersectate şi suprapuse în pale, ca o tesătură tainică ,iarba uscata ce se numea fîn sau otavă. Aceasta constituia principala hrană a vacilor, oilor, caprelor şi a cailor din gospodărie îmbunăţite adesea cu uruială de  cereale, sroturi de floarea soarelui şi cu nelipsita sare-n bulgări.

Orăşanul era vizitat odată de două ori pe săptămână de ţăranca  frumoasă şi curată care aducea dis de dimineaţă   badogul cu lapte, borcanul cu groscior şi bulgăraşii de brânză proaspătă. Dacă era lapte de cu seară (muls cu o seară înainte) eram anunţaţi să-l fierbem separat şi l făceam iaurt sau chiar brânză de casă. Bucuria ne cuprindea pe noi copii atunci cînd venea mătuşa Mărie din Onceşti  care pe lângă bunăţile plătite neaducea cîteva mere , pere şi întotdeauna o uiagă cu borcut cu un uşor miros de ouă clocite dar aspru şi rece chiar şi-n plină vară. Va urma!  

                                                                               Vasile Tivadar