Ce facem cu viaţa
noastră şi cu vieţile altora?
1.Consideraţii preliminare
Trăim în prezent şi ne luptăm din
răsputeri cu el potrivit pragmaticului şi anticreştinescului „Trăieşte-ţi
clipa!”, cu toate că pentru unii gânditori, prezentul nu semnifică decât
hotarul aproape insesizabil dintre genunea trecutului şi cea a viitorului.
Toţi oamenii luptă să dobândească
binele şi fericirea, chiar dacă în căutările lor nu o iau cu toţii pe calea
dreaptă sau legală, şi astfel se situează în conflict cu semenii şi justiţia.
După cum aflăm de la Epicur ,
cel numit de Arthur Schopenhauer „marele învăţător al fericirii”, există trei
clase de trebuinţe omeneşti:
1)Cele fireşti şi necesare, adică cele care, nefiind îndestulate,
produc durere: hrana şi îmbrăcămintea. (N.B. Adăpostul nu a fost menţionat de
filosoful antic, dar consider că el face parte din această primă categorie.)
2)Cele fireşti dar nenecesare, aşa ca trebuinţa sexuală.
3)Cele care nu sunt nici fireşti, nici necesare, adică trebuinţele de
lux, de fală şi de strălucire. Sunt trebuinţe nesfârşite şi, în plus,
satisfacerea lor se dovedeşte extrem de anevoioasă.
Cu toate că trăim într-o lume tot
mai agitată şi mai îndesită cu automate, lume în care înşişi oamenii se
transformă lent dar sigur în automate (acei roboţi joviali de care se vorbeşte
tot mai insistent), totuşi, funcţie de educaţie, gradul de instruire,
mentalităţi şi deprinderi ei vor acţiona în felul lor specific şi vor merge pe
propriul drum înspre bunurile cu ajutorul cărora speră să-şi asigure fericirea.
După Aristotel, bunurile vieţii
omeneşti fac parte din următoarele trei categorii distincte: bunuri din afară,
bunuri sufleteşti şi cele trupeşti.
După cum singur recunoaşte în cartea
Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă
(traducerea îi aparţine lui Titu Maiorescu), Arthur Schopenhauer a purces de la
clasificarea lui Aristotel pentru a vedea care sunt deosebirile în soarta
muritorilor. Aceste deosebiri, ne înştiinţează el, se întemeiază pe trei
fundamente:
1)Ceea ce este cineva sau personalitatea în înţelesul cel mai larg,
unde intră sănătatea, puterea, frumuseţea, temperamentul, caracterul moral şi
inteligenţa;
2)Ceea ce are cineva, respectiv proprietatea şi averea;
3)Ceea ce înfăţişează sau reprezintă cineva, adică modul cum şi-l
reprezintă ceilalţi şi părerea lor despre acesta, reflectată în onoare, rang şi
glorie.
Evident că aprecierea lui
Schopenhauer se îndreaptă spre ceea ce este cineva prin el însuşi, căci, ne
spune filosoful, „face mai mult pentru fericirea omului decât ceea ce are sau
ceea ce reprezintă”.
Cât priveşte fericirea, pesimismul
lui Schopenhauer nu se dezminte nici cu această ocazie. El admite că există
fericire, însă ne avertizează în legătură cu cei doi duşmani etern neîmpăcaţi
ai fericirii omeneşti: durerea şi urâtul. Ceea ce, în definitiv, aproape că o
anulează, căci, ne face cunoscut gânditorul german, „vedem poporul de jos
într-o luptă necurmată cu nevoia, aşadar cu durerea, iar clasele bogate şi
înalte în luptă veşnică, adesea disperată cu urâtul.”
Nimic nou sub soare, pentru că asta
s-a întâmplat din totdeauna cu oamenii şi în variantă modernă se întâmplă şi în
zilele noastre: cei bogaţi se luptă cu plictiseala, pe când săracii se iau la
trântă cu nevoile de zi cu zi! Atunci de unde fericire la nişte oameni aflaţi
într-o necontenită alergătură după bunuri materiale, acum când tot mai puţini
au ochi să vadă că cea mai preţ agoniseală consistă în valorile
moral-spirituale şi în echilibrul sufletesc! Iată de ce budismul are perfectă
dreptate să considere dorinţele principala cauză a suferinţelor umane. Sigur,
nu este indicat ca omul să-şi suprime toate dorinţele, inclusiv cele care prin
conţinutul şi mesajul lor profund uman reprezintă cheia de boltă a dezvoltării
societăţii omeneşti şi a relaţiilor interumane. Dar pentru a gusta din
adevăratul fruct al fericirii, este recomandabil să renunţăm la acele dorinţe
care se nasc şi care la rândul lor nasc orgolii şi ambiţii nemăsurate, întrucât
toate aceste dorinţe conţin otrava ce ucide fericirea…
Revenind la clasificarea lui
Schopenhauer, în ce mă priveşte o apreciez ca fiind corect formulată şi
argumentată. Atâta doar că-i incompletă, deoarece au fost trecuţi cu vederea
anumiţi factori auxiliari şi conjuncturali cu rol deloc neglijabil în afirmarea
cuiva. Astfel, se ştie că toate democraţiile
suferă de viciul de fond datorat absenţei criteriilor eficiente pentru
selecţia valorilor. Dacă acest lucru este vizibil, se resimte şi este regretat
în societăţile cu un îndelungat „antrenament democratic”, precum Marea
Britanie, Franţa sau Germania, este lesne de dedus cam cum sunt privite
valorile într-o democraţie cu biberonul la gură, aşa ca ce românească, unde
însuşi respectul este mai mult decât discutabil, întrucât a devenit o marfă ca
oricare alta, cu afinităţi doar pentru bani, relaţii şi aranjamente.
Mai sunt apoi factorii conjuncturali
de tipul întâmplării norocoase sau al predestinării (norocul de la Dumnezeu ), despre care am
amintit şi în cartea Istoria – perpetuă
pendulare între tragic şi măreţ, Editura „Echim”, 2005.
2.Trăsăturile
definitorii ale lumii de azi
Mi-am propus pentru aceasta a doua
parte să prezint cât mai sugestiv „personajul” numit Prezentul, cu înfăţişarea
lui de hidră multicefală. Feţele acestui personaj sui-generis vor fi mai cu folos puse în lumină, opinez eu, dacă în
prealabil voi puncta trăsăturile de referinţă ale lumii în care trăim, căci în
simbioza sa cu prezentul, lumea este trupul acestui hibrid, pe când timpul are
rolul capului conducător.
a) Preeminenţa acordată materialului de lumea tot mai grăbită şi mai
pragmatică în care vieţuim. Aşa cum am arătat în cartea Symphonia cuvintelor, Editura „Echim”, 2005, conţinutul
civilizaţiei noastre – adevărata coloană vertebrală a lumii actuale, se
reflectă în legea celor trei „c”-uri:
consum-comoditate-confort.
Indiscutabil
că omul de azi are de ce să fie mulţumit de el şi de realizările lui: Cu cât
consumă mai mult şi mai fără noimă, cu atât se bucură mai abitir de faima unui
om civilizat, căci efectele care decurg cu necesitate din această stare de
fapt, anume: comoditatea, suficienţa, plictiseala, supragreutatea corporală,
bolile neiertătoare prin frecvenţa lor alarmant de mare, au ajuns să fie
considerate aproape normale într-o lume în care cataclismele provocate de
poluare se ţin lanţ.
b)În inseparabilă legătură cu legea celor trei „c”-uri este legea celor patru „p”-uri:
prostituţie-proxenetism-pedofilie-pederastie, care împreună cu suportul lor
de rulare – alcoolul şi consumul de droguri, provoacă efectele bine cunoscute:
boli cardiovasculare şi tulburări nervoase, crime şi sinucideri.
c)Neliniştea
omului modern
Este limpede pentru orice om cu scaun la cap că lumea noastră modernă a
cam scăpat boii pe arătură. Se doreşte cu ardoare liniştea şi tihna, dar ca un
făcut, omul de azi are parte de tot mai multă nelinişte interioară şi zarvă
exterioară. Se dau bătălii crâncene şi extrem de costisitoare împotriva bolilor
cardiovasculare şi a formelor de cancer intrate deja în rutină, dar ştiinţa
medicală se dovedeşte jalnic de neputincioasă la stadiul galopant al bolilor
mai vechi şi mai noi (tuberculoză, cancer, Sida), precum şi la tributul de
suferinţe şi vieţi, pe care omul modern tot mai grăbit şi mai stresat, îl
plăteşte zilnic accidentelor de muncă şi mai ales celor de circulaţie.
Cauzele acestor stări de lucruri
sunt bine cunoscute, efectele oripilante aşijderea, dar cine poate să se opună
unei fatalităţi, care după ce a îmbarcat omenirea într-un vehicul fără frâne (rodul
necuminţeniei omului) şi i-a făcut vânt la vale (rodul poluării excesive), stă
şi urmăreşte manevrele conducătorului: va opta acesta pentru deraiere acum când
mai există niscaiva şanse de salvare, ori – dimpotrivă – cuprins de frenezia
senzaţiilor tari, va lăsa vehiculul să alunece din ce în ce mai repede la vale,
până în locul unde nu va mai putea fi strunit şi el se va zdrobi?!
Din cauza nechibzuinţei şi
necumpătării de care nu ne lecuim în pofida avertismentelor severe primite de
la natură, noi, oamenii moderni, am ajuns să ne ucidem sentimentele, să ne
crăpăm capetele în vârtejul coborârii şi suntem gata-gata să ne spargem casa,
această unică planetă ospitalieră cu viaţa din imensitatea Universului despre
care omul ştie câte ceva.
Suntem pe culmile disperării, dar
continuăm să ne credem adevărate minuni ale perfecţiunii şi măreţiei… Însă
graba omului modern nu mai surprinde pe nimeni, căci specialiştii şi-au spus
cuvântul: „Da, acesta este cu adevărat omul viitorului, el, cetăţeanul ţărilor
supraindustrializate de azi şi al societăţilor postindustriale de mâine!”
d) Dizarmonia
lăuntrică
Neîndoios că printre alte nenumărate
însuşiri, armonia reprezintă acel atribut prin care omul potenţat cu iubire şi
condimentat cu niţică ştiinţă, se apropie de Marele Arhitect şi de
tulburătoarea Sa creaţie – Universul în armonia, perfecţiunea şi
incomensurabilitatea lui.
Dar omul modern, cu deosebire omul
de azi, tot mai grăbit şi mai ahtiat după efemer, se îndepărtează pe zi ce
trece de ceea ce ar trebui să fie unul din ţelurile supreme ale existenţei
sale, anume armonia lăuntrică, pentru ca pornind de la ea, să stabilească apoi
relaţii armonioase cu Dumnezeu şi cu semenii. Căci Dumnezeu înseamnă armonie,
adică frumuseţe şi bunătate! Iată de ce odată ajunsă pe cântarul rosturilor
umane, armonia deîndată se metamorfozează în sănătate, echilibru şi bucuria
de-a trăi.
Înţelepţii Orientului Îndepărtat
(indieni, chinezi, japonezi), din vremuri imemoriale s-au arătat preocupaţi de
descoperirea şi perfecţionarea tehnicilor esoterice prin care se dobândea
armonia lăuntrică. Această stare de graţie îi ajută să se alimenteze cu noi şi
uimitoare resurse, şi asta deoarece prin respiraţie şi meditaţie ei ajung să-şi
controleze cele mai subtile mişcări ale trupului şi psihicului, până la
atingerea stării superioare de linişte deplină în urma golirii de orice gând.
Abstragerea din curgerea timpului reprezintă forma cea mai rafinată a
voluptăţii maestrului oriental (guru la yoghini), prin care acesta iese din
aparenţă (maya la indieni) şi pătrunde în adevărata realitate, altfel spus
depăşeşte imanenţa pentru a se delecta cu deliciile supratemporalului.
Din cele spuse nu trebuie să se
tragă concluzia pripită că omul modern ar cultiva cu obstinaţie dizarmonia în
dauna armoniei. Nu o face, dar nici nu va scăpa de blestemul dizarmoniei atâta
timp cât el se prosternează în faţa lui Carpe
diem (Nu lăsa ziua să treacă) şi atâta timp cât, vorba lui Nikolai
Berdiaev, el se mulţumeşte cu rolul robului de lux în Împărăţia Cezarului, după
ce a dat uitării Împărăţia Spiritului.
e) Impermanenţa
în viaţa interioară şi exterioară
Rod al mobilităţii – coordonata
înfiptă cel mai adânc în trupul prezentului, pe care rulează omul şi societatea
modernă, impermanenţa este prezentă pretutindeni: de la modă, sentimente şi
pasiuni până la uşurinţa dezarmantă cu care este schimbată slujba, maşina şi
casa, iar de-aici până la înlocuirea cu aceeaşi lejeritate a limbii materne, a
partenerului de viaţă şi – de ce nu? – a convingerilor religioase. Căci în
lumea grăbită a interesului imediat, nimic nu este statornic şi nimic nu are
forţa necesară ca să reţină atenţia ori să-l distreze vreme îndelungată pe omul
tot mai plictisit şi mai năzuros al prezentului. Şi încă ceva ce demonstrează
că în ciuda lustrului său exterior, omul de azi păstrează în adâncurile
insondabile ale sufletului legătura de rudenie cu omul primitiv, care ştim că
practica inticiuma (consuma totemul). Dar omul modern nu-şi „devorează” idolii
săi de o clipă: stele de cinema, sportivi, vedete ale muzicii, oameni politici?
f) Asimetria
Consecinţă a dizarmoniei de care vorbeam mai sus, asimetria este
prezentă atât în cugetul omului de azi, cât şi în lumea sa exterioară. În cuget
asimetria subzistă în firescul cu care el admite principiul coexistenţei şi
alternanţei contrariilor şi reflectările acestui principiu pretutindeni în
jurul lui (perechile sacru-profan, just-injust, moral-imoral, bun-rău,
sărac-bogat etc.), iar în lumea exterioară, asimetria deja a creat polarizările
Nord-Sud, Vest-Est, care este de presupus că se vor accentua după consolidarea
celor trei mari uniuni politico-economice: Statele Unite ale Europei (SUE),
Statele Unite ale Americii de Nord (SUA) şi Statele Unite ale Orientului Îndepărtat
(SUO). Tot ce se poate să apară şi alte asemenea conglomerate (India şi
eventualii ei aliaţi, o parte din lumea musulmană, Rusia cu aliaţii săi),
pentru că numai astfel se va putea face faţă concurenţei acerbe din lumea
viitorului şi numai astfel îşi va dovedi eficienţa (sic!) guvernarea mondială…
g) Absurdul
din gândire şi acţiune
Nu trebuie să fii foarte perspicace pentru a-ţi da seama că epoca
absurdului nu s-a încheiat odată cu reprezentările sale din literatură şi artă.
În ştiinţă el continuă să fie prezent şi stresant în programele de înarmare
atomică a tot mai multe ţări. O altă formă a absurdului se vădeşte în căutarea
altor tipuri de credinţă, cel mai adesea şocante, în interiorul creştinismului
ori înafara lui.
Cât priveşte planul practic, forma
predilectă de manifestare a absurdului se cheamă războaiele. Omul modern, cu
toate pretenţiile sale de fiinţă ultraraţională, până la urmă se dovedeşte a fi
cel mai absurd exemplar din istorie, şi asta datorită faptului că de la
terminarea celui de-al doilea război mondial până în clipa de faţă, ceea ce
înseamnă peste 70 de ani, n-a trecut nici o zi lăsată de Dumnezeu în care să
fie pace pretutindeni pe micuţa noastră planetă! Iar asta spune totul despre
credinţa, gândirea, cultura şi civilizaţia modernă…
h) Violenţa
şi intoleranţa
Istoria omului poate fi privită de
un ochi critic ca istoria unui nesfârşit şir de violenţe şi agresiuni.
Intenţionat am asociat violenţa cu intoleranţa, întrucât se ştie prea bine că
nu de puţine ori ele au mers mână în mână, încât ne este imposibil să ne dăm
seama care din cele două e mai vinovată de sângele scurs şi suferinţele
provocate. Exemplul cel mai elocvent la acest capitol ni-l oferă Inchiziţia. În
toată istoria sa, Inchiziţia s-a dovedit absurd de intolerantă şi inflexibilă.
Dar cu tot zelul inchizitorilor în lupta dusă împotriva ereticilor dovediţi ori
numai presupuşi, abaterile de la ceea ce considera ea a fi dreapta credinţă
n-au fost curmate cu totul. Concluzia care se impune din acest semieşec al
Inchiziţiei nu poate fi decât una: Armele cele mai eficace de apărare a
credinţei nu sunt intoleranţa, violenţele, torturile şi jertfele în oameni arşi
pe rug, ci dimpotrivă, toleranţa, răbdarea şi convingerea disidenţilor prin
argumente imbatabile.
Alte exemple de intoleranţă asociată
cu violenţa ne sunt oferite de ordinele călugăreşti (templieri, teutoni,
ioaniţi etc.), de conflictele şi războaiele religioase dintre catolicii şi
protestanţii francezi, respectiv de aşa numitul război de 30 de ani, precum şi
de agresiunile supranumite „războaie sfinte”: cruciadele, encomienda –
războiul nimicitor purtat de spanioli împotriva amerindienilor precolumbieni,
şi, desigur, jihadul – războiul dus
de musulmani împotriva „necredincioşilor”.
În zilele noastre, care cu adevărat
ar trebui să fie zile ale iubirii, toleranţei şi respectului reciproc,
intoleranţa şi violenţele zguduie şi însângerează întreaga planetă prin actele
teroriste ale fanaticilor.
N.B. Mai sunt şi alte trăsături, ca
de pildă corupţia şi birocraţia, adevărate
plăgi egiptene pentru ţări precum România, în general pentru mecanismele
distorsionate şi greoaie ale statelor ieşite din universul sterilizant al
bolşevismului. Din fericire, ele sunt mai degrabă derapaje sau accidente ale
istoriei, de felul derapajelor provocate în moralitatea românilor de către
deprinderile fanariote şi apoi de cele bolşevice, prin urmare nu puteau fi
incluse în suita trăsăturilor generale ale prezentului. Fireşte, în nici o ţară
a lumii de azi lucrurile nu merg ca pe roate, căci peste tot se găsesc corupţi,
escroci, hoţi şi criminali. Atâta doar că în ţările cu o democraţie avansată,
asemenea acte antisociale sunt dezaprobate de grosul cetăţenilor şi sunt
eficient izolate prin acţiunea sistemului imunitar al corpusului social…
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu