Lupul singuratic
Sălbăticia munţilor Ţibleş este de o frumuseţe rară. Sunt zone unde
nu au ajuns oamenii. Codrii seculari ascund tot felul de animale. Cei mai
frumoşi erau cerbii care scoteau printre crengi capetele încoronate ca nişte
regi. Toamna în timpul boncănitului vedeam uneori lupte crâncene între ei. Până
şi haitele de lupi se retrăgeau din faţa lor în fundul pâraielor unde zăpada se
ajungea de pe un an pe altul.
Culegeam brânduşi şi în august iar în septembrie ningea din nou.
Dar, iarna, lupii erau şefii pădurilor. Din Izvorul Rău treceam În Tomnatec cu
personalul prin inima munţilor spre locurile de muncă. În primăvara lui 1989
într-o dimineaţă de martie când am ajuns în Tomnatec şi după ce am coborât din
trenuleţul nostru am auzit un urlet de lup. Nu i-am dat prea mare importanţă
fiind obişnuiţi cu tot felul de urlete de animale. În dimineţile următoare de
fiecare dată când soseam eram întâmpinaţi de acelaşi urlet. Ne-am întrebat ce
se întâmplă. A doua zi dimineaţă eu cu un coleg am urcat prin pădure spre
galeria patru de unde se auzea urletul. Am înaintat cu grijă prin pădure până
în capătul haldei şi ne-am uitat spre gura minei.
Acolo era un lup singuratic care urla. Era slab şi bătrân. Stătea
acolo singur şi urla privind în jos spre mineri. Parcă îşi plângea soarta spre
oameni. Parcă ne povestea că a fost abandonat acolo de haită. Ne uitam cu milă
la el, era flămând şi parcă nici nu vedea bine. Am strigat la el dar nu s-a
speriat, s-a aşezat jos şi a privit trist spre noi.
Am coborât la colegi şi le-am povestit despre lupul singuratic. Din
ziua aceea unul din noi urca halda de la patru şi-i lăsam acolo resturile de
mâncare de la toţi, pentru Marele Singuratic. Drept răsplată el ne saluta în
fiecare dimineaţă printr-un urlet prelung.
Dar la sfârşitul verii la începutul lunii septembrie când codrii
începuse să îmbătrânească şi ei, într-o dimineaţă frumoasă dar rece, nu ne-a
mai salutat nimeni. Am urcat din nou să vedem ce s-a întâmplat? Lupul
singuratic murise. Era căzut cu capul în jos în direcţia de unde venea noi şi
era cu ochii deschişi.
Nu a mai avut puterea să ne aştepte şi nici nu-şi mâncase mâncarea.
L-am luat de acolo şi l-am îngropat sub un fag mare. Am fost totuşi mulţumit că
am putut să-i uşurez ultimele zile ale vieţii lui. Bătrâneţea este tristă. În
dimineţile ceţoase parcă auzeam urletul lupului singuratic.
Pastorul Băilor (II)
În dimineaţa aceea de august deşi era o dimineaţa frumoasă de vară
caldă şi însorită parcă nimic nu era în regulă. Toţi eram mai obosiţi şi
morocănoşi. După apel ne-am împrăştiat pe la locurile de muncă, dar după o
jumătate de oră aparatele de măsură au început să ţiuie anunţând prezenţa
metanului. Am început să ieşim cu grijă afară din mină încercând să nu atingem
nimic care ar putea produce scântei. La mina din Poiana Botizii se întâmpla
uneori să dăm de pungi de gaz metan care putea exploda în orice moment.
Am ieşit toţi afară până se va aerisi şi am pornit ventilatoarele.
Ion Trifoi din Botiza s-a aşezat în apropierea galeriei pe un bolovan. La un
moment dat a ieşit un ortac din mină care i-a zis să se retragă mai în spate de
unde vine gazul.
S-a ridicat şi a pornit spre noi. După ce a făcut câţiva paşi s-a
auzit o explozie puternică. El a fost aruncat la pământ de suflul exploziei. S-a
ridicat speriat şi ne-a întrebat dacă este bine şi colegul care tocmai ieşise
din mină.
Ne-am uitat miraţi la el. Noi eram toţi afară, el ieşise ultimul,
iar după el nu am mai văzut pe nimeni ieşind. Pastorul Băilor l-a salvat
spunându-i să se retragă mai departe de gura minei.
Luna
,,Nu-i făcută neştiută!”.
,,Şi luna te povesteşte!”.
A fost odată un om harnic de felul lui şi aşezat la casa lui dar cam închis la
fire. Era mai mult singur şi la câmp şi la pădure. Într-o zi s-a dus în pădure
cu căruţa după lemne. Pădurea era a boierului şi nu era voie să tai lemne. Cum
tăia el lemne într-o fundătură de părău a apărut pădurarul. S-au luat la
ceartă, iar de la ceartă la bătaie.
Omul l-a lovit cu securea în cap pe pădurar. Văzând că la omorât l-a
ascuns sub nişte rădăcini şi crengi. Se înserase iar luna plină lumina ca ziua.
A încărcat căruţa cu lemne şi a plecat acasă. Nimeni nu a ştiut unde a dispărut
pădurarul. După câţiva ani omul nostru stătea pe prispa casei, iar nevasta lui
cocea plăcinte în casă. Luna era pe cer şi arunca razele-i de argint peste sat
iar ici colo strălucea câte o stea, semn că va fi vreme bună şi în zilele
următoare. Cum privea el la lună şi-a amintit de întâmplarea cu pădurarul şi a
început să cugete cu glas tare:
- Hei, Lună! Lună! ... Numai tu şi eu ştim ce s-a întâmplat atunci
în pădure. Bine că ştim numai noi, că cine ştie ce se alegea de viaţa mea!
Nevasta lui a tras cu urechea să vadă ce şi cu cine vorbeşte. La câteva zile a
apărut o ceartă între ei.
- Lasă că te învăţ eu minte pe tine, i-a zis nevasta şi la reclamat.
Omul nostru a fost arestat şi dus la închisoare. Într-o seară printre gratii a
apărut aceaşi lună frumoasă dar el era supărat pe ea.
- Lună, lună! Nici în tine nu am putut avea încredere. Şi tu m-ai
spus la nevastă şi uite unde am ajuns.
Năcazul
Un om avea doi feciori. Erau ei harnici şi ascultători, dar prea
aşteptau toate de-a gata. Într-o zi tatăl lor le-a zis să meargă în pădure după
lemne. Au ieşit să pregătească căruţa dar bătrânul nu i-a lăsat să ia niciun
lanţ cu care să lege lemnele.
- Bine, tată, dar
cum o să legăm noi lemnele pe căruţă dacă nu ne laşi să luăm lanţuri cu noi? au
întrebat băieţii.
- Mergeţi liniştiţi
că acolo-i Năcazul şi vă învaţă el ce să faceţi!
S-au dus băieţii la pădure şi au început să taie copaci. Au lucrat o
jumătate de zi. Apoi,
au încărcat
căruţa dar nu au avut cu ce lega lemnele. S-au aşezat la umbră şi au aşteptat
să vină Năcazul să le arate ce să facă. Începuse să se însereze şi Năcazul nu
apărea de nicăieri. Cei doi au început să strige după el poate, poate îi va
auzi gândindu-se că ori nu ştie exact locul unde sunt ei, ori mai are şi cu
alţii treabă şi să-şi dea seama că este aşteptat şi de ei.
Văzând că nu-i chip să vină nimeni unul dintre fraţi a zis:
- Hai, măi frate, să facem noi nişte gânjuri din curpeni şi să
încercăm să încordăm lemnele pe căruţă că ăsta nu mai apare.
Au căutat nişte curpeni, au făcut gânjuri şi s-au apucat să încoarde lemnele pe
căruţă. Văzând că stau bine au pornit pe înserate spre casă. Când îşi făcea
bătrânul griji despre ei, iacă apar şi feciorii cu căruţa cu lemne, acasă.
- Bine că aţi sosit, dragii mei, că mi-am făcut griji!
- Am întârziat, tată, că l-am aşteptat pe Năcaz să vină să ne arate şi n-a mai
venit. Aşa că ne-am apucat noi şi am făcut ce am ştiut mai bine.
- Hei, dragii mei, ăsta-i Năcazul! Nevoia te învaţă întotdeauna să faci ce
trebuie să reuşeşti în viaţă. Năcazul nu-i un Om este nevoia ta de a te
descurca în viaţă.
Câinele alb
Din centrul Suciului dacă treci podul peste râu, drumul o ia spre
Trestia-Agreşel, o culme care desparte Maramureşul de Bistriţa-Năsăud. Prima
intersecţie în dreapta o ia pe valea Periacului ce duce până sus la Mănăstirea
Breaza. A doua intrare tot pe dreapta este valea Şerpoaia. Valea este lungă şi
şerpuită pierzându-se prin pâraiele de sub culmea Brezei. În fundul Şerpoii
codri bătrâni mai poartă urmele vremurilor trecute când forestierii tăiau zilnic
copacii. Sunt totuşi şi avantaje. S-au format prisăci unde mergeam la cules de
pomniţă, hribe, zmeură sau mure.
Zorica Hurgóii locuia pe Şerpóia şi îi plăcea să meargă cu o vecină după hribe
mai ales că obţinea bani buni când le preda la centrul din Boiereni. Fiecare om
îşi are locurile lui unde caută hribe şi nu se poate să nu găsească, în sezon.
Şi ea avea locurile ei. În acea zi ploua mărunt iar ceaţa acoperea toată valea.
Ajunse la locurile ştiute de ea, ca niciodată nu a găsit nici măcar o hribă.
Femeile nu s-au descurajat şi au pornit agale prin pădure. Ceaţa groasă nu le
lăsa să vadă nici la doi paşi. Dintr-un tufiş le-a ieşit în cale un câine mare,
alb. S-au speriat dar au văzut că nu-i agresiv, ba dimpotrivă, se gudură pe lângă
ele tot mergând înainte şi înapoi cerându-le parcă să-l urmeze.
Femeile fascinate de insistenţa lui s-au luat după el. După câteva
sute de metri câinele le-a condus într-o poiană care era plină de hribe. Nu
aveai unde să calci de ele. Bucuroase şi-au umplut plasele şi au
improvizat şi din haine numai să poată aduna cât mai multe. După ce şi-au făcut
,,plinul” şi-au dat seama că s-au rătăcit şi prin ceaţă o să se descurce greu.
Câinele alb însă a apărut din nou. S-au luat după el pe o cărare
prin pădure. Mergeau cu greu sub povara hribelor şi pe cărarea îngustă. Au tot
mers toată ziua, câinele parcă le chema mai departe, tot mai departe. Spre
seară s-au trezit în marginea satului Boiereni. Au lăsat bagajul jos să-şi
tragă sufletul. După ce s-au odihnit au vrut să meargă să predea hribele dar
pungile erau goale. Câinele alb a fost de fapt Negru Iadului care le-a purtat
toată ziua.
Gredinuţa Fetii Pădurii
Din Izvorul Rău, de la piciorul vârfului Arcer din munţii Ţibleşului ca să urci
pe munte trebuie să o iei agale la început pe firul pârâului, apoi pe un
drumeag pe sub fagii din stânga apei. După vreo jumătate de ceas de urcuş prin
pădure drumul iese în Obcină unde este cabana lui Nicoară, un refugiu binevenit
oricând.
După ce străbaţi Obcina dai de stânca golaşă a Arcerului. Tot acolo
este o adâncitură de vreo 3 – 4 ari în stâncă plină, de primăvara până toamna,
de flori. Sunt acolo mii de flori de toate culorile. Roată sunt stânci care nu
permit intrarea acolo ce par a fi aşezate acolo, de cineva, pentru a proteja
florile. Oricum acolo nu intră nimeni pentru că este Gredinuţa Fetii Pădurii.
Atât ciobanii cât şi forestierii din zonă ocolesc cu grijă locul şi asta pentru
că ea nu permite nimănui să intre acolo.
Dacă încerci, apare de nicăieri, foarte nervoasă sub formă de ceaţă
groasă şi se aud nişte urlete guturale care-ţi provoacă fiori. Odată Dumitru
Maniu era cu oile prin zonă. S-a înnorat şi a început să plouă mocăneşte. După
un timp printre nori a ieşit soarele şi a început să plouă liniştit cu soare.
Deodată a auzit un cântec fără cuvinte doar lălăit. S-a uitat spre
Gredinuţă. În mijlocul ei pe o piatră stătea Fata Pădurii complet goală şi se
pieptăna. Ploaia cădea peste ea ca un duş iar ea cânta. Maniu a rămas
încremenit de spaimă.
Ar fi vrut să plece de acolo dar parcă era vrăjit şi de
cântec şi de frumuseţea ei. Picioarele nu voiau să-l asculte. Dar ea la simţit.
Dintr-odată în jurul Gredinuţii s-a ridicat o perdea de ceaţă iar el a auzit
nişte bombănituri. Ea era nervoasă! A început o ploaia cu tunete şi fulgere iar
cerul s-a înnegrit brusc.
A abătut în grabă oile la vale şi s-a retras spre cabana lui
Nicoară, unde s-a adăpostit până a trecut urgia. De atunci locul este ocolit cu
grijă mai ales când plouă cu soare. Toată lumea ştie că atunci Fata Pădurii se
lă (de la vb. a la – a se spăla, a limpezi) pe cap şi nu-i bine să o
superi.
Şarpele
Vacanţa de vară era, şi este, întotdeauna binevenită. Eram de vreo zece ani
când s-au întâmplat cele ce urmează. Tocmai începuse vacanţa de vară şi
câmpurile se umpleau dimineaţă bună de copii. Care cu oile, mieii de prăsilă,
caii sau vacile la păşunat. Era o perioadă de zbenguială fără griji de
dimineaţa până seara.
Era o dimineaţă frumoasă de sfârşit de iunie cu un cer limpede ca doi ochi
albaştri de copil şi un soare mângâietor care se răsfrângea în mii de diamante
în picăturile de rouă.
Mi-am luat străituţa cu mâncare, mama a dat drumul la bivoliţă din
grajd şi am pornit spre valea Strâmba, unde ne adunam toţi cu animalele. Ele
îşi vedeau liniştite de păscut iar noi după ce agăţam străituţele într-un arin
din marginea văii ne jucam sau căutam lesele de prins peşti care le puneam în
vale de cu seară. Toată valea, începând din cotul lui Iştone şi până la
Strâmba, unde începeau casele, era plină de lese de prins peşti. Şi întotdeauna
găseam peşti în ele. La amiază ne adunam toţi şi mâncam împreună ce aveam de
acasă, ca fraţii.
Într-o zi mama mă întreabă:
- Ce faci, tu, mă, cu vaca de nu are seara lapte? Unde o ţâi tătă
ziua? Nu-i vorbă, vine ea sătulă, da’ nu are lapte! Să faci bine şi să te uiţi
după ea tătă ziua!
Aşa că de a doua zi am început cu ceilalţi copii să ne uităm mai des la
bivoliţă. La amiază a intrat între nişte tufe dincolo de vale şi nu a ieşit
aproape un ceas. Apoi, a ieşit şi s-a apucat liniştită de păscut. Seara nu a
avut niciun gram de lapte. Ziua următoare iar a intrat în tufele de peste vale.
Am trecut încet cu o fată, Dochia Cicului, care era mai mare şi mai
bărbătoasă, valea, şi ne-am apropiat cu
grijă de tufe. Bivoliţa stătea şi rumega. Am vrut să strig la ea şi să o scot
afară din tufe, dar, m-am oprit, din fericire, la timp. Pe piciorul stâng, din
spate, era încolăcit un şarpe mare cât o coadă de lopată şi care sugea laptele
de la vacă. Ori ne-a simţit, ori s-a săturat că s-a descolăcit de pe picior şi
a intrat în tufe.
Vaca a ieşit şi ea şi s-a apucat de păscut. După vreo oră uitându-ne
cu atenţie pe unde călcăm am găsit şarpele încolăcit pe o piatră la soare.
Dochia Cicului sigură pe ea, l-a lovit, cu un par, puternic. Şarpele s-a rupt
iar din el a sărit numai lapte. L-a lovit cu parul peste cap până la omorât.
Seara i-am povestit mamei întâmplarea. Dar problemele au apărut a doua zi.
La amiază vaca a intrat din nou în tufe şi a aşteptat să vină
şarpele. Acesta însă nu avea de unde să apară. Vaca a început să se
neliniştească şi, nervoasă, a început să lovească cu capul şi picioarele în
tufe şi să boncălească.
Abia după vreo oră s-a liniştit. Seara, deşi a făcut ceva figuri la
muls, a avut ceva lapte, apoi încet, încet a început să uite ,,viţelul de
ocazie” şi să reintre totul în normal.
Urieşii
Se zice că demult, demult pământul era stăpânit de uriaşi. Şi în Suciu de Sus
circulă o legendă despre ei.
Pe tabla lui Albaş, care-i pe dreapta cum intri pe valea Prihodiştii, într-o
primăvară a ieşit un om cu nevasta, la arat. A prins boii la plug şi a
început a ara. A trecut însă pe acolo o fată de uriaş, care s-a mirat când a
văzut nişte gonguţe aşa de frumoase.
Le-a luat în poală cu plug, cu boi cu tot şi le-a dus să le arate la
tatăl ei. Acesta, însă, i-a spus:
- Dragul tatii du-le înapoi de unde le-ai luat şi lasă-le acolo, în pace, că
ăştia sunt oameni. Ei vor moşteni pământul după noi!
Fata i-a dus înapoi şi i-a lăsat în pace. După ce şi-au revenit din spaimă
oamenii şi-au reluat lucrul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu