Știam că România
este țara paradoxurilor, pe care postdecembrismul le-a ridicat la rangul de
politică națională: țară încă bogată și cu cei mai mulți săraci lipiți
pământului din Uniunea Europeană; nație cu impresionante tradiții
creștinești-umanitare și cu cei mai mulți tâlhari nepocăiți/neîncarcerați la
mia de locuitori; statul cel mai neputincios-caraghios din marea familie
europeană și cu cei mai mulți funcționari plătiți regește; societatea cea mai
apatico-resemnată de pe bătrânul continent și cu cea mai mare și mai penibilă
densitate patriotardă la suta de alegători, care sunt sistematic duși cu preșul
de către politrucii necinstiți, necalificați, lași, demagogi și trădători.
Aparent, toată această
uriașă și neîntreruptă mascaradă postdecembristă nu are nimic de-a face cu planul moral-filosofic, în sensul
paradoxului gândirii existanțialiste, paradox arătat de filosoful danez Søren
Kirkegaard („Trebuie să ucidem speranța terestră, căci numai atunci ne vom
mântui prin adevărata speranță”) și „tradus” de Abert Camus prin următoarea
opinie despre kafkianism în textul Speranța
și absurdul în opera lui Franz Kafka din Apendix-ul la eseul Mitul lui Sisif (RAO, International
Publishing Company, 2001): „Trebuie să fi scris Procesul pentru a putea să scrii Castelul”...
Dar românii care
și-au făcut școlile „pe bune” și dovedesc cu fiecare prilej (campanii
electorale, coterii politrucianiste, furturi cu sacii, promisiuni cu carul și
reușite cu paharul) că țin morțiș la fundamentalul drept uman de a-și folosi propria
judecată, știu foarte bine că reala prosperitate a unei nații nu poate să
provină din șuteală, din sfidătoarea nemuncă de felul „Cine muncește n-are timp
să facă bani” sau din obligatoriul stat în casă pe lunga perioadă a pandemiei
(pentru prima dată în istorie, oamenii sunt plătiți să stea acasă și să-i lase
pe păpușarii mondiali să-și facă mendrele!), respectiv din împrumuturi, oricât
ar fi de mici dobânzile pe care jalnicul prim finanțist Florin Cîțu se laudă că
le-a negociat, ci din rularea majorității cetățenilor pe liniile ferme ale
credinței sincere și ale educației temeinice.
Adică taman ceea ce
s-a făcut parțial (a se citi cantitativ-nonvaloric în perioada bolșevică) și
ceea ce se face de trei năucitoare decenii în postdecembrism: cu ipocrita modă
a înmulțirii lăcașurilor de cult tot mai sărace în devoțiune, a prelaților
sodomiți și/sau corupți, respectiv a manualelor doldora de erori științifice și
gramaticale; cu moda desființării școlilor profesionale, dar și cu cea a
universităților apărute ca ciupercile otrăvite după ploaie (aproape toate
aceste „fabrici de diplome” nu s-au înființat pentru studenți și nevoile
economiei românești, ci pentru trebuințele financiare ale pretinșilor dascăli);
și, desigur, cu ultrapăgubitoarea modă pentru țară de-a produce pe bandă
rulantă absolvenți de licee și facultăți
inutile, în pofida faptului că circa jumătate dintre aceștia sunt analfabeți funcționali - știu să
citească, dar habar n-au de înțelesul celor citite, după cum habar n-au de
valorile moral-spirituale ale omenescului în general, ale românismului în
special (onestitate, altruism, simplitate, ospitalitate, demnitate, respect
față de Creator și vârstnici etc.).
Dimpotrivă, tocmai
astfel de loaze impertinente, egoiste și cu pretenții izvorâte din patalamalele
rostuite de părinți, sunt încurajate de societatea noastră profund
distorsionată (instituții birocratice, educatori nevrednici, părinți seduși de
bani și orgolii) să întreprindă tot ce le stă în putință (în limbaj ciocoiesc
asta se cheamă „a se descurca”), indiferent de costurile moral-spirituale,
pentru a aduna putere nedemnă, fală înjositoare și averi pe care le mănâncă
moliile efemerului.
Aceasta fiind
starea generalizată de lucruri îngrețoșătoare din România postdecembristă (legi
făcute de hoți pentru hoți, infractori cățărați la butoanele puterii
decizionale în stat, zeci de mii de neoameni, precum politrucii, magistrații și
organele forțelor represive, cu lefuri nesimțite și pensii speciale de până la
o sută de ori mai mari ca veniturile milioanelor de oropsiți), aproape toți
locuitorii s-au obișnuit cu atrocele gând că-i „rău cu rău, da-i mai rău fără
de rău”, situație propice ca „cei de
sus” să-și poată plimba netulburați hoiturile în hâda lor lume distopică și ca
„cei de jos” să aibă demonocratica șansă de-a deveni sclavi moderni în
fabricile și pe plantațiile occidentalilor.
Și cum în actuala
politică de la noi corbii își scot ochii cel mult de formă (cică rolul
„democratic” al Opoziției este acela de-a tot cârâi și, din când în când, de-a
înainta câte o inutilă moțiune de cenzură pentru cetățeanul de rând), iată
motivul pentru care orbanienii, porecliți liberali, nu numai că n-au nicio
strategie economică postpandemică (investiții cu cap întru demararea tuturor
sectoarelor de activitate) și că nu s-au atins până în prezent de veniturile
curat murdare ale potentaților din statul la vedere și din cel paralel (între
timp, dinozaurii de la sinistra noastră Curte Constituțională au declarat
neconstituțional proiectul legislativ al guvernanților de desființare a
veniturilor nerușinate, problemă ce putea fi rezolvată de orbanieni printr-o
ordonanță de impozitare a acestora), dar nici nu se sinchisesc de faptul că –
după inactivitatea impusă prin ordonanțe militare, la pachet cu seceta și
inflația – majorarea pensiilor cu 10-15% constituie o necesară indexare,
indiferent de partidul aflat la putere.
Dimpotrivă,
palavragiul de Șică Mandolină a apărut la tembelizor pentru a-i anunța pe
români că se vor face analize și că da, pensiile vor fi majorate, dar numai în
funcție de sustenabilitatea economiei noastre muribunde. În stilul lui
găunos-inconfundabil, firește c-a avut mare grijă să nu avanseze nicio dată și
niciun procent...
Fiindcă tot
aminteam mai sus de strategii economice, mai exact de absența lor la orbanieni
(în general la toate cârmuirile postdecembriste, dovadă tragica fundătură în
care am ajuns), mărturisesc că tare m-am bucurat când l-am auzit, într-un
dialog televizat cu jurnalistul Horia Alexandrescu, pe remarcabilul român și
economist Călin Georgescu susținând că agricultura constituie colacul de salvare
al românilor. Satisfacția mea a fost cu atât mai are cu cât pe această cale m-a
asigurat că, în urmă cu ceva timp, cu ocazia inițiativei demarate de
academicianul Tudorel Postolache pentru stimularea și colectarea ideilor
cetățenești întru elaborarea unei strategii de dezvoltare economică durabilă,
am fost inspirat schițându-i ilustrului economist modelul unei economii
centrată pe agricultură. Argumentele mele au fost următoarele: (a)Avantaje
absolute (teren nechimizat, climă blândă, relief neostil omului, apreciabilă
rețea hidrografică); (b)Avantaje relative (tradiții, forță de muncă pentru
toate tipurile de activități agricole); (c)Eficiență garantată atât în ceea ce
privește necesarul de hrană sănătoasă pentru toți cetățenii României și
apreciabilul câștig anual al acestora din comercializarea surplusului de
produse, cât și reala posibilitate de dezvoltare a turismului și a ramurilor
conexe agriculturii (industria alimentară și cea ușoară).
În ceea ce privește
școala și cercetarea de la noi, ambele aproape puse pe butuci, țin neaparat ca,
pentru o trebuincioasă comparație, să redau opinia unui profesor universitar
japonez despre aceste vitale domenii pentru economiile avansate, așa cum ne-o
înfățișează economistul Costin Murgescu în cartea Japonia în economia mondială (Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1985): „Mă preocupă foarte mult să văd dacă a învățat să învețe și
să judece singur în problemele pe care le discutăm. Asta îl va ajuta toată
viața”.
Vasăzică, în timp
ce elevii și studenții japonezi sunt notați și încurajați de profesorii lor
pentru ceea ce știu, profesorii români urmăresc să-i noteze/depuncteze pe elevi
și studenți, automat să-i descurajeze, pentru ceea ce n-au memorat din
cursurile lor.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
27 mai 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu