În textele mele nu l-am invocat des pe Eminescu, ca
observator al lumii în care a trăit, din respect pentru uriașa sa rezolvare a
geniului liric. Dar numele lui este un reper în publicistica românească. Îmi
aduc aminte de istoricul literar Al. Oprea, care mi-a fost profesor de
literatură română, șef de catedră la facultate, și care a scris cartea „În
căutarea lui Eminescu, gazetarul.” Era directorul Muzeului Literaturii Române,
unde în fiecare marți a săptămânii organiza întâlniri, devenite celebre în
epocă, sub genericul Rotonda 13. Aici veneau nume ilustre ale literaturii
române, în frunte cu Șerban Cioculescu, care patrona manifestările. Așa l-am
cunoscut pe poetul, traducătorul lui Villon, neîmblânzitul Romulus Vulpescu,
care mi-a onorat invitația la Desești. Aici am fost încurajat să abordez
subiecte curajoase, măcar în gândire, nefardate, care nu de puține ori atrăgeau
atenția celor care se ocupau cu ideologia.
Am fost martor la lansarea volumului IX, din Opere Eminescu,
un tom care a avut un destin cu multe peripeții. Volumul cuprindea publicistica
eminesciană. A fost retras de pe piață, iar îngrijitorul ediției a avut de
suferit. Unii spun că de aici i s-a tras și moartea suspectă, în puterea creației.
Eminescu a scris cronică externă și internă, o sumă de considerații asupra
românilor de pretutindeni, în legătură cu probabilitatea trecerii trupelor
rusești prin țară, sub formă de eseuri, pamflete, articole doctrinare. Cu
aprecieri lucide și admirabile privind relațiile României cu statele
înconjurătoare. A intuit cu agerime momentul istoric la care se referea. A
abordat și însemnarea economică, pe cât de completă pe atât de organizată, în
chipul unei viziuni închegate. A scris despre industria românească, atâta câtă
era atunci, despre buna gospodărire bătrânească. Despre strângerea literaturii
noastre populare, despre teatru și despre scriitori. A insistat și asupra
înstrăinării avuției naționale.
Am recitit câteva articole eminesciene, care nu au nimic
banal, ci o profundă sondare a realității vremii lui, deoarece poetul avea
principii politico-economice și cultură filosofică, punea pe hârtie o doctrină
organică, ce s-a dovedit statornică. Am deschis volumul, s-a nimerit la pagina
448, și am citit articolul: „Articoli nepoliticoși. Proza politică-proză
limbistică”, rezumat de o publicație sub titlul „Nu sunteți voi națiunea!” Ca
idee limpede și mesaj am avut sentimentul că a fost scris ieri. Deși are
datarea cu un veac și jumătate în urmă. Cel mai convingător argument este chiar
articolul lui Eminescu, din care extrag câteva pasaje. „Ce principiu, domnule –
îmi zice un biet mitocan robust și roșu la față -, ce principiu și libertate?…
Nu vezi că toți îmblă după chiverniseală? După chiverniseală. Vorbă mare, căci
ea e deviza tuturor partidelor, tuturor purtătorilor de stindard cum s-ar zice,
căci în urma urmelor fiecare e în stare să moară pentru stindard și pentru…
chiverniseală. Dar acuși mă pomenesc c-un ziar roșu țipând: Domnule! D-ta
batjocurești opiniunea publică. D-ta calomniezi țara! D-ta, cinic și corupt,
disprețuiești presa! D-ta insulți națiunea! Națiunea! Hoho! Națiunea va să
zică. Un rău au partidele noastre: că se identifică fiecare din ele cu
națiunea. Suntem națiunea… nu mai sunt partide-n țară! Toată țara-i numai o
partidă: națiunea. Ba nu, domnișorilor, nu sunteți dvs. națiunea, nici unii,
nici alții, nici măcar toți la un loc, nici măcar generațiunea toată, căci
națiunea are zeci și iarăși zeci de generațiuni. Dvs. puteți fi o generațiune,
un fragment (…) Ați zis că sunteți națiunea și vi se pare că și sunteți – sau
cel puțin faceți ca și când ați fi – îngrijiți adică pentru dvs. Și-mărire
cerului – numai pentru dvs. Trecutului îi dați cu piciorul, viitorului nu-i
testați nici știința, nici limba, nici țara, ci numai corupțiunea dvs. Cea mare
și fără caracter. Mâncați venitul țării, a trei generațiuni viitoare, căci
mâncați pe datorie pâinea copiilor, nepoților și-a strănepoților. Tot luxul
ce-l faceți azi, poimâine la ei va fi mizerie. Dar finanțele țării se ruină. Ce
vă pasă, voi sunteți națiunea… cu moartea voastră a murit și națiunea.”
Asta gândea Eminescu la vremea lui. Nu știu cum se face că le-a potrivit, vizionar, și pentru timpul nostru. Așa mi se pare mie. Ascultați-l și comparați. „Deficit lângă deficit, împrumut lângă împrumut, datorie lângă datorie, gaură lângă gaură, până când finanțele României nu vor fi decât o gaură mare. Aviz onor. Ministerul de finanțe. Aviz mandatarilor țării!” Seamănă cu vremea de astăzi? Parcă-l aud pe economistul Mircea Coșea vorbind la televizor. Cert este că Eminescu ne vorbește peste timp. Despre starea națiunii. Aviz mandatarilor României de astăzi! Mai scria Eminescu, prin 1877, că “întotdeauna poporul are dreptul legal de a se opune voinței domnitorului, domnitorul voinței poporului, ba!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu