România nereformată

 

Atât de puţin am progresat în construcţia statului român încât texte de acum 150 de ani sunt la fel de actuale ca opiniile celor mai exigenţi, celor mai obiectivi critici ai „statului de drept” sau a „statului eşuat” cum zice chiar preşedintele Iohannis.

Nu este necesar să luăm marile nume rămase în istorie. Nu trebuie să recurgem la citate din Eminescu. Este suficient să cităm câteva personaje demult uitate. Cine îşi mai aduce azi aminte de un Thedor Rosetti?

Unul din fondatorii Junimii, director al revistei „Convorbiri literare”, al ziarului „Timpul”, fără pasiuni politice, dar chemat de multe ori să intre în guvern, prim ministru timp de un an, o vreme guvernator al Băncii Naţionale, judecător, diplomat, participant la Consiliul de coroană din 1914, se pronunţă fără neutralitate. Zice: „Să stăm liniştiţi la o parte şi să ne vedem de necazurile noastre şi să ne căznim să păstrăm ceea ce cu atâta trudă am agonisit…”

Se întâmpla la izbucnirea primului război mondial, în august 1914. Suntem în 2020, lumea se pregăteşte de o nouă confruntare. România se bucură că primeşte o mie de soldaţi NATO care o vor apăra în caz de izbucnire a unui conflict armat în Ucraina. Dintre ţările UE doar Croaţia adoptă neutralitatea.

România, ţară slab dezvoltată, ţinută la uşa NATO, primită după multe sacrificii în UE, exclusă şi azi din Spaţiul Schengen, cu un partener strategic care nu ridică vizele pentru cetăţenii români care vor să vadă America, dar care ne-a impus un 2% din PIB pentru înarmare, România se dă mare jucător în conflictul dintre SUA şi Rusia. Lecţia unui Th. Rosetti şi P.P. Carp ar fi mult mai de folos decât şedinţa Consiliului Suprem de Apărare a |ării, prezidată de un preşedinte blajin, de un prim ministru general care nu ştie da nici măcar ordinul de verificare la sânge a scumpirilor care îngrozesc românii mai tare decât un război care nu ne priveşte. Suntem chiar caraghioşi în modul în care ne implicăm într-un conflict în care nu avem niciun cuvânt de spus. De ce nu punem condiţii?

În sfârşit, să trecem mai departe, la adevărata chestiune a reformei în România. Orice reformă începe de la reformarea sistemului juridic.

Th. Rosetti merită citat şi pentru modul în care înţelegea rolul justiţiei într-un stat modern. „Până când nu vom avea o legislaţie, o organizaţie în stat şi română şi originală şi adaptată trebuinţelor noastre, până nu vom avea o istorie, o limbă, o ştiinţă  română, nu vom fi un popor, ci cel  mult o expresie geografică expusă fluctuaţiilor zilnice, amestecului fără sfârşit al vecinilor noştri”. Avem o legislaţie adecvată necesităţilor României? Orice reformă, spune acelaşi fost prim ministru de acum 130 de ani, începe cu reforma justiţiei.

Doar sistemul juridic poate salva o ţară, altfel „toate drepturile sunt pentru unii şi toate sarcinile  pentru alţii”.  Si acum la fel ca în urmă cu zeci şi zeci de ani confundăm răsturnările de situaţie cu reformele.  Sistemul juridic, prost gândit de politicieni, este salvat de câte un judecător înţelept, de câte un procuror care priveşte dreptatea dincolo de litera şi spiritul legii prost întocmite. Început cine ştie când, procesul de descompunere socială este accelerat pe de o parte de sistemul unui stat prost construit, pe de altă parte de evenimente care alimentează crizele ivite periodic.

Ce are în comun parlamentarul a cărui principală preocupare este să arate că face ceva când în realitate nu face nimic cu miile de salariaţi din domeniul HORECA rămaşi pe drumuri din cauza restricţiilor impuse de guvern? Nimic altceva nu-l leagă pe un demnitar de omul de rând decât votul de care are nevoie pentru a-şi asigura privilegiile funcţiei mandat după mandat. În mod curios când toată lumea politică se precipită, singurul care stă liniştit este şeful statului. De unde această lentoare prezidenţială? Probabil preşedintele şi-a dat seama că nu mai este nimic de făcut, că românii sunt „mai dibaci în a distruge cele vechi decât a le înlocui prin instituţii noi şi trainice”. Asta spunea acelaşi Th. Rosetti în urmă cu 130 de ani. Li s-ar putea continua: „Voind a ne sincroniza cu o singură lovitură şi fără muncă, cu popoarele a căror cultură  e rezultatul unei lupte şi a unei munci seculare, am izbutit numai a produce caricatura unei civilizaţii”.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei Maramureş