POESIS - Ion POP

 

Lista de aşteptare

 

Cu ani în urmă, când în patria noastră socialistă

abia începuseră să pătrundă

televizoarele în culori,

reuşisem, prin pile la un amic din nomenclatura Partidului,

să fiu înscris pe o listă de aşteptare

până să-mi vină şi mie rândul

să văd lumea ceva mai colorată.

Acum, simt

că istoria se repetă. Atâta doar

că aştept ecranul

pe care, la ştirile de ultimă oră,

îl voi vedea pe însuși Domnul Puterilor,

şi nu ştiu în ce culori. Trebuie să mărturisesc

că mi-e şi puţin frică

de Declaraţia Lui de Presă.

Ce va mai fi descoperit

prin dosarele mele intime, ce paşi greşiţi, ce alunecări,

cu cuvântul sau doar cu gândul,

ce denunţuri

vor mai fi făcut bunii mei prieteni,

ca să fie, Cândva, trataţi cu îngăduinţă,

și altele atâtea…

Ştiindu-mă înscris pe noua listă de aşteptare,

nu foarte grăbit, acum, să ajung la rând,

îmi dau curaj cu gândul la pietre,

cele mai concrete metafore ale răbdării

şi ale unui soi de încredere şi de calm stoicism.

Nu vom şti niciodată dacă ele

privesc lumea ca la teatru, gândind amar,

ori dacă numai stau, ca ţăranul

din cunoscuta anecdotă transilvană.

Aşa şi eu,

aici, la coadă la Veşnicie, – începe

undeva în ceaţă, şi nici în urmă

uitându-mă, nu văd prea departe.

Am, de altfel, din naştere, acest defect major,

mai degrabă am intuit lumea decât s-o văd limpede,

nu m-am cunoscut nici pe mine îndeajuns,

împrăştiat mereu între notaţii şi conotaţii,

ca orice om aproximativ.

Dar, iată, se apropie și momentul

Adevărului, sentinţa Sensului Propriu, Aforismul

de pe urmă. Voi afla, în sfârşit,

cine sunt,

dincolo de atâtea neguri şi amânări.

 De n-aş simţi, numai,

cum, în multele ceasuri de aşteptare,

încet, încet, mi se schimbă urechile.

Doamne, încep să aud cu pământ

şi de-atâta ploaie căzută în orbite

îmi pare că văd cu apă.

Cineva din vânt

ar vrea, parcă, să mă respire.

Iar dacă mai arde mult soarele,

s-ar putea să mă aprind

și să ard ca o flacără.

Și nu-i imposibil, mă tem, ca Domnul,

căutându-mă într-o zi

la capătul capătului,

ca pe fiecare, după numele său,

să nu mai ştie de data asta

pe cine să judece și să pedepsească,

și, poate, să-i dea iertare.

Ianuarie 2018

*

 

 

 

 

Oră

 

Să mă vaiet din nou că mă dor

vertebre, rotule, încheieturi,

ar fi cumva nedemn. Ca şi cum

pământul s-ar plânge că-l supără

calciul, carbonul, sarea.

Ar fi trebuit să ştiu, de fapt, că mă-ndrept încet

către o nouă stilizare şi simplitate,

către o altă sfântă Geometrie,

mai degrabă adâncă decât înaltă. Marele Tabel

aşteaptă, are

o foarte senină,

împărătească răbdare.

Ştiu că statuile –

şi o să fiu, cu aproximaţie, una –

se cioplesc şi se şlefuiesc tot mai greu, mai încet,

şi, până să strălucesc şi eu ca marmurele Renaşterii,

ar trebui să curgă încă

sânge destul, –

se pot auzi de pe-acum gemete urâte,

chiar urlete abia înăbuşite,

bruind o clipă odele,

imnurile de sus.

E foarte de înţeles, aşadar, că, văzând

cum se desprind aşchiile sub daltă,

să simţi la ele foarte curând

un fel de ezitare,

o melancolică încetineală, ca şi cum

abia desprinse, li s-ar şi face

dor de ce-au fost.

Simt că ochiul Maestrului

începe să obosească şi el, convins pe zi ce trece

cu un soi de amară nemulţumire

şi săturându-se să tot facă pe moaşa,

cugetă că-ar fi mai bine

să lase statuia nefătată,

în mama ei de piatră.

Cam aşa stau lucrurile şi cu mine

în ziua asta posomorâtă

de 15 februarie.

Da, da, Acolo

în Mă-Sa ei de piatră!

15 februarie 2018

*

 

 

 

Mă tem

 

 

Mă tem că am început să îmbătrânesc. Mi se pare

că am mai spus de câteva ori

că eu, unul, nu sufăr deloc

de „anxietatea influenței”. Ba o dată,

în disperare de cauză,

am căzut în genunchi în fața Îngerului, urlând,

să mă influențeze, oricât de puțin.

După ce cuvântul post-adevăr a reușit, în sfârșit,

să pătrundă-n Dicționar,

după ce am aflat, nu doar

că Adevărurile sunt relative, ci pot fi

chiar şi alternative,

mă simt chiar destins, de nu tocmai distins.

Ce vremuri aurorale! Dacă Marile Povestiri

au repausat, să trăiască narațiunile mici,

modesta, omeneasca, preaomeneasca ficțiune!

Aşadar, putem, liberi, să ne repovestim viaţa,

cu o foarte singură,

singură, singură,

străină gură.

31 ianuarie 2018

 *

 

 

Să imaginăm

 

 

Să imaginăm, așadar,

o frumoasă, poetică descompunere,

ca să nu ne înspăimântăm de pe-acum,

posomorâți și morocănoși.

Nu are nici un rost, – poate

doar unul vag pedagogic

cu tânguire, în fundal, de goarnă,

ca de stingere la cazarmă.

Să nu uităm să spunem

că tufa de trandafiri înfloriți deasupra

se va opune cu o sprinteneală parfumată

prea brutalei, inesteticei duhori

de sub rădăcini. Să presupunem că

ceva după noi, dar numai o clipă,

va mirosi, totuși, cam neplăcut.

Apoi, desigur, va dănțui zefirul,

cu multă iasomie și flori de tei.

Până, măcar, la următoarea petrecanie,

lumea îl va contrazice pe Gellu Naum:

nu va începe chiar imediat

să pută din nou.

28 ianuarie 2018

*

După atâtea zile de ieri

 

După atâtea și atâtea zile de ieri,

m-aș fi așteptat ca în limpedea

dimineață de-acum, să pot trage,

în sfârșit, câteva Concluzii,

să produc măcar

două-trei sclipitoare Aforisme.

Nu e, însă, deloc așa. Mai degrabă mă simt

asediat de foarte mari confuzii.

Albastre, aurii, puncte rătăcite de întuneric

vibrând în ecouri amestecate, și ceața asta

ridicându-se peste păduri și dealuri,

coborând lent în mine

ca într-un cer mai jos.

Frânturi, fărâme

de chipuri, de cuvinte nemairostite

de pe vremea copilăriei, răzbesc, recad

în foșnete, murmure, zvonuri, adieri

de foste dureri, umbre roșii,

de vechi, aproape şterse,

pete de sânge.

Printre atâtea

prea încâlcite lucruri

degeaba tot încerc

să mă simplific. Constat

că și melancolia oboseşte, ne obosește.

Pentru moment,

mă tem că nu e

nimic de făcut.

Dar, ca să pun, totuși,

puțină ordine-n lume,

încep așa, treaz doar pe jumătate,

să număr vrăbii.

23/24 ianuarie 2018

*

Pisica

 

 

Observ, în ultima vreme, că pisica noastră

aduce, în ger, pe terasa de la etaj,

tot mai mulți șoareci vii.

Părând foarte scârbită

de atâta Tradiție,

se joacă cu ei cu o cruzime formalistă,

gratuit-estetică, rafinat-neobarocă,

până ce îi abandonează

întregi, prozaici și morți.

În schimb mănâncă cu mare poftă păsări, –

descopăr aproape zilnic

pe cimentul crăpat,

resturi de aripi, albastre, cenușii, galbene, negre,

o gaiță, un sticlete, mai ales mierle,

dar, nu știu cum, ciocurile

lipsesc întotdeauna.

Pisica noastră ar trebui, gândesc,

să înceapă foarte curând să cânte.

Dar, vai, nu, trece timpul,

mare decepție,

ea continuă doar să miaune.