Abia îmi luasem gradul didactic I și un elev a căror părinți lucrau la legătoria Tipografiei-Maramureș. mi-a adus un caiet cu 200 de file, legat cu coperți tari, roșu și mai era trecut și numele meu cu auriu...
Cum așa ceva nu exista în papetării și elevul nu a vrut să mi-l vândă, am rămas ca, câteva zile, doar să-l mângâi, deoarece nu credeam că așa un obiect frumos nu mi se va cere înapoi, mai ales că era de dimensiuni A4.
Am primit un telefon după-amiază. Tatăl elevului mi-a fost și el la rândul lui elev cândva,,, și era un ”Mulțumesc din partea lui”.
Câteva zile doar l-am mângâiat credeam că este o impietate să scriu ceva în el, cu toate că mă gândeam să schimb Registrul de bibliotecă, deoarece aveam aproape 2000 de volume de cărți.
Da, dar nu este cum vrea omul. Până atunci cadrele didactice cu grad didactic I nu mai trebuiau să prezinte ”Plan de lecții” la ore. Din acel an s-a revenit și s-a decis și soarta ”caietului minune” care până atunci doar a fost mângâiat acum o să-l reîncep a rescrie ”Planurile de lecții”.
Aveam mai multe caiete cu aceste ”planuri”, dar acum voi avea și planurile acestea verificate și refăcute în ”Caietul mângâiat” cu atât mai bine că fiind abonat la revista :”Știință și tehnică” și la „Tehnium”, pe vechile ”planuri” aveam notate schimbările de tehnologii și alte noutăți care acum vor avea ”paginile lor”.
În vacanțele care au urmat m-am ocupat de aceste ”planuri de lecții ” refăcute .
Odată terminat a apărut o inspecție în școală și prezentând acest caiet inspectorilor cred că am făcut mai mult rău colegilor, deoarece aveam deja o inspecție la oră a șefului de catedră și una a directorilor de studiu, care au notat și ei câte ceva pe caiet. Asta m-a determinat să nu mai arăt nimănui ”caietul”... Totuși era cam multă muncă risipită, așa că mi-am făcut rost de o mașină de scris și am elaborat cartea: ”LĂCĂTUȘĂRIA DE MÂNĂ” și cu asta apoi m-am prezentat la cursuri.
Cartea s-a vândut în 2700 exemplare și acum aveam și caietul, dar și o carte tehnică.
Apoi vorba Marinei Voica: ”discutând despre una despre alta” am constatat că s-au adunat aproape 3 mii de hârtii cu scrieri despre oameni, oameni pe care i-am cunoscut și s-ar cădea ca și ei să se ”odihnească” între coperțile unei cărți.
Deci în toamna anului 1992 aveam publicate două volume: cel cu lăcătușărie și ”Destine conjugate”
Într-o zi citesc într-un ziar local că Ionul Împăratului îi invită pe acei care au publicat o carte să vină la Cenaclu în sala fostului cinematograf: ”Flacăra”.
La acel cenaclu ne-au binedispus și soții Florentina şi Petre Giurgi cu melodiile cântate de ei. I-a acompaniat și Dragomir Ignat, dar numai la dans și voce, că nu avea ”taragota” cu el. Mai era acolo și Mitică Rusu -pe atunci director la școala profesională IJCOP - Baia Sprie. Marian Ilea, prozatorul, Clemente Mureșan pilot de vânătoare, Simion Bârle, omul care a reînființat Partidul România Mare și alții.
După momentul de deschidere a fost invitat fiecare să scoată din traistă cu ce se laudă. Da, s-a citit, dar și aici ca și la cele 4-5 cenacluri se mergea pe desființare nu pe îndrumare și cei mai vocali, da ei erau cei ce nu au scris nimic.
Văzând această ostilitate mulți s-au retras și mă gândeam și eu la acest lucru.
Întâmplarea a făcut că o bună prietenă a mamei soacre ne-a promis că ne duce la băi la Băiuț. Am ajuns la Dămăcușeni unde stătea persoana și ne-a rugat să înnoptăm la ea. Am acceptat și ca omul care intri prima oră într-o casă m-am uitat și eu pe fotografiile vechi ale familiei și una mi-a atras atenția. De fapt erau doi tineri necăsătoriți, dar stăteau cu capetele lipite în fotografie. Fata nu avea cosițe și nici batic, iar băiatul își lăsase o mustăcioară. Gazda ne-a spus că-i fratele ei mort în război și logodnica.
Bulversat de ”aprecierile” primite la Cenacluri, mi-am propus să scriu ceva științifico-fantastic, pornind chiar de la acea fotografie.
M-am dus în sera lor și pe masa unde se pregăteau răsadurile am scos caietul și pixul și am scris ceea ce eu credeam că este viitorul meu roman.
Nu l-am terminat atunci și am mai scris și la Băiuț și m-am întors de acolo cu 48 de pagini scrise cu mare bucurie.
Dar Kati Molnar, gazda noastă a spus că ce vreau să zic cu asta ? Deoarece atunci aceste lucruri așa au fost...
Adică tot ce am scris eu în carte mea, acum „Minerii Ardealului ”. În cele 47 de pagini (volumul II pag. 319-360) nu l-am scris eu, eu doar am ținut pixul și „cineva” le-a scris, deoarece tot ce se petrece acolo s-a întâmplat cu zece ani înainte de a mă naște eu și unul dintre eroi chiar trăia când eu îmi scriam povestea... științifico-fantastică.
Toma GROSS ROCNEANU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu