de Gheorghe Pârja
Recent, am fost în grupul câtorva profesori de
liceu, dascăli mai tineri și expansivi, instruiți pentru profesie, cu multe
păreri personale despre nobila atitudine de la catedră. Pe care o respect
deoarece și eu m-am pregătit pentru predarea în clasă. De atunci, învățământul
a trecut prin multe experimente, după cum a trecut, și mai trece, societatea
românească. Doamnele și domnii profesori și-au mărturisit părerile, cu
sugestive sugestii, de care nu ține seama nimeni dintre diriguitorii cei mari.
S-a văzut când au fost puse în discuție publică legile învățământului, pe
vremea ministrului Câmpeanu, mulți profesori au reacționat cu propuneri
izvorâte din propria experiență, dar ideile lor au rămas în dosare. Asta spune
multe despre democrația didactică. Oamenii s-au resemnat și au împărtășit
înțelesul zicalei de pe la noi: cum vine de sus, așa merge pe fus! Sau: treacă
astăzi, vină mâine, eu câștig un colț de pâine!
Dar cum vremea zicalelor a cam trecut, mă îndrept
spre analize curajoase, pertinente, despre starea reală a acestui domeniu
extrem de important pentru mersul societății românești. Una dintre aceste
prospecțiuni, necesare pentru evaluarea stării de fapt, aparține scriitoarei
Andrea H. Hedeș, care a trecut prin învățământ, are un copil de școală și este
conectată la lumea cărții. Ea crede că de la revoluție încoace, fiecare
ministru a vrut o schimbare, unii chiar o reformă. În ideea alinierii la
Europa, sistemul nostru educațional a fost și este schingiuit uneori după
planuri care păreau de bun augur, alteori după bunul plac al celui aflat
vremelnic la cârma ministerului.
Scrie Andrea: „Tot ce se poate strica a fost
stricat. Tot ce s-a putut face invers de cum era, chiar dacă era bine, a fost
întors pe dos. Conducătorii au sperat că vor rămâne în istorie drept cei care
au reformat sistemul de învățământ. Poate visau și la o statuie. Rezultatele
sunt penibile. Nu, nu despre elevii olimpici este vorba. Ei sunt în foarte mare
parte rezultatul strădaniei părinților.” Dincolo de aceste excepții cu care se
fotografiază demnitarii, elevii români ies din școală blazați, debusolați,
nepregătiți pentru viață. Să termini opt clase și să nu cunoști cum se
calculează suprafața triunghiului, mi se pare un mare semnal de alarmă pentru
învățământul de la sate.
Românii emigrează, în mare parte sunt forță de muncă
primară. Nu există un proiect de țară pentru educație. Nu există susținere
pentru elevii de rând. Spun cu mare durere că și calitatea multor dascăli este
precară. Sunt reticenți, fără inițiativă, fără creativitate pedagogică,
ademeniți de proiecte impuse, sunt fără emoții profesionale. O spun în
cunoștință de cauză. Stau liniștiți la catedra lor, unii au idei, dar nu le fac
publice din cauza ierarhiilor, mai ales politice. Analiștii mai curajoși
vorbesc despre analfabeții funcționali dintr-o Românie educată, o sintagmă
orgolioasă care nu acoperă demersul propus. Este o cinică glumă politică!
Un fenomen tăcut sunt directorii de instituții
școlare. Nu se prea știe despre ei, nu ies în față cu fala școlii pe care o
conduc. Cine se interesează ce fac absolvenții lor? Mai scrie Andrea în revista
„Neuma”: „Sunt absolvenți care au o diplomă și care nu au ce face cu ea.
Doctoratele obținute în universitățile noastre sunt privite de mulți ani cu
reticență. Dar situația s-a deteriorat. O seamă de miniștri sunt suspectați de
plagiat, iar sistemul face tot ce poate pentru a-i proteja. Pentru a pune
capac, chiar fostul ministru al educației a fost nevoit să demisioneze, fiind
acuzat de plagiat.”
Vin din lumea cretei și a penarului și am ajuns în
epoca tabletei. Cu toată schimbarea lumii, a pieței de muncă, nevoia de
învățare nu s-a schimbat. A devenit mai aprigă lupta pentru un loc de muncă. Un
director de firmă îmi spunea că la evaluarea candidaților pentru un post în
firma sa, mulți absolvenți nu dovedesc cunoștințele necesare. Am mai spus-o și
zilele trecute într-un text, nu de un mare conducător avem nevoie acum, ci de
un nou Spiru Haret, care să pună bazele unui viitor pentru această țară. Cu
creta, penarul și tableta. Da, Andrea, ar fi o puternică dovadă de patriotism,
cea mai vie dovadă de dragoste de țară. Așteptăm, dar nu prea mult, că ne ducem
pe derdeluș. Că tot am intrat în iarnă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu