Numele basarabenilor

 

                                                                                     de Gheorghe Pârja

La ultima venire în Maramureș, regretatul meu prieten, poet, patriot, academicianul Nicolae Dabija, din Chișinău, mi-a lăsat un set de articole despre starea de spirit a Basarabiei. Unele au apărut în revista săptămânală „Literatura și Arta”, celebra publicație basarabeană, condusă de Nicolae Dabija, care a tocmit rânduielile românești peste Prut, cât multe guverne înșirate pe ață ca ardeii roșii. Când a fost la Desești, el m-a întrebat: ce nume sunt predominante în sat? Dacă au rămas așa, cum au fost tâlcuite de vreme? Și despre porecle, m-a întrebat. I le-am spus, le-a notat într-un carnet.

Credea că numele omului este o taină. A insistat să-i spun dacă numele, ori prenumele oamenilor satului nu au fost schimbate sub vremelnice stăpâniri. Am răspuns afirmativ. Inclusiv numele tatălui meu a trebuit să fie adus la ortografia românească. Apoi și-a derulat Nicolae tristul film al numelor basarabenilor. Numele omului spune mult despre istorie. Satele din Basarabia sunt pline de nume rusești. După două secole de deznaționalizare în galop a ținuturilor de peste Prut, fenomenul este îngrijorător. Unul dintre scopurile celor care s-au lățit peste Basarabia a fost să-i fure numele și identitatea. Dacă nu au reușit să fure sufletul, au atentat la numele basarabenilor.

Asta a fost politica Rusiei țariste, dar și a Rusiei sovietice. Culmea, fenomenul nu s-a stins. Rusificarea Basarabiei după 1812 a început de la nume. S-au deformat numele ca să deformeze identitatea. Și așa se topea spiritul românesc, cu nume și prenume, în marea slavă. Se miza, cu tenacitate, ca Basarabia să nu mai aibă nimic din istoria ei. Cucerirea lingvistică este cu mari consecințe. Când am fost în satul de baștină al lui Nicolae Dabija, însoțind o troiță maramureșeană a lui Perța Cuza, am aflat tocmai acest fenomen al rusificării. Mi s-a spus că tinerii mergeau în armată cu numele Untilă și reveneau acasă Untilov.

În Ialoveni, urmașii marelui folclorist Petre Ștefănucă, împușcat de Stalin, au fost rebotezați Stepaniuc. La schimonosirea numelor au contribuit și funcționarii rusolingvi plătiți de stat dar și moldovenii înșiși, care se rușinau de numele lor. Din păcate, asta-i situația! Vreme de două veacuri, conțopiștii ruși și sovietici i-au rebotezat, după un plan minuțios, pe basarabeni, ca aceștia să-și uite rădăcinile. Și pe multe plaje de timp au reușit. Dohotaru a devenit Dogaterev, Caraion a devenit Caraivan, Hâncu a devenit Ghinculov, Putină a devenit Putin.

Purtătorii acestui nume dintr-un sat basarabean își ziceau astfel, să creadă lumea că sunt rudă cu liderul rus. De când a început războiul cu Ucraina, ezită să se mai laude. Au fost batjocorite și prenumele basarabenilor. Cele care nu se pretau rusificării au fost interzise. Pe unul din Codreni, consătean cu Nicolae Dabija, îl chema Napoleon. S-a întors acasă de la o școală din Chișinău cu numele de Anatol. În capitala republicii i s-a spus că Napoleon este un prenume care poate să-l poarte doar pe ulițele satului.

Deformări asemănătoare se purtau și la personalități. Scriitorul Bogdan Istru și-a semnat cărțile cu numele de Ivan Dodârev. Prietenul din Chișinău îmi spunea că, din păcate, și după dobândirea independenței Republicii Moldova, rusificarea numelor și prenumelor basarabenilor a continuat. Un fost ministru a schimonosit numele a mii de oameni de peste Prut, deoarece, zicea el, trăiesc într-o țară… polietnică, și trebuie să se piardă numele românești. Intelectualii basarabeni au protestat împotriva acestor practici, că prea s-a umplut Basarabia cu ivani.

Nicolae Dabija a cerut în scris: „să se stopeze rusificarea numelor noastre și să se recurgă la corectarea acestora în concordanță cu legile limbii, pentru ca legătura dintre părinți, copii, moși și strămoși să fie neîntreruptă în timp.” Dar câteva nume cu rezonanță unionistă au rămas demne în dicționarul istoriei. Nu uit a spune că autoritățile de peste Prut trec prin vremuri de cumpănă la poarta acestei ierni. Închei cu o dedicație a lui Nicolae Dabija, pe cartea sa „Prutul are două maluri”: „Fratelui Gheorghe Pârja, fiul Mamei Doca a Poeziei Românești, inima lui Nicolae Dabija. Aprilie 2014.”

Așa mă bucur de timpul trecut!