Fiica Estului

 

                                                                                                    de Gheorghe Pârja

În ultimele mele texte v-am cam împovărat cu atmosfera unor lansări de cărți, cu valoare temeinică. De la trilogia lui Leonid Popescu, din Chișinău, la trilogia lui Vasile Jurje, din Cicârlău. Nici acum nu scăpați de literatură. În prim plan, scriitoarea Clara Uson, născută la Barcelona. Cu studii de drept și profesie de avocat, înainte de a se dedica scrisului. Readuc în atenție romanul ei “Fiica Estului”, despre care am mai scris. O tulburătoare mărturisire despre războiul din Iugoslavia. O punere în plan a războiului din vecini. Destinul tragic al Anei Mladic, fiica generalului sârb Ratko Mladic, comandantul șef al Republicii Srpska din timpul conflictului din Bosnia, este de sorginte shakespeariană. Generalul întruchipa furia omului paranoic, care își spunea: dacă eu mă prăbușesc, totul trebuie să se prăbușească odată cu mine. Și povestea cărții pe scurt.

Șase tineri, studenți la Belgrad, printre care și Ana, aflați în excursie, stau de vorbă într-un restaurant din Moscova și ajung la o dispută aprinsă despre naționalism și manipularea politică. Ana a mers la Moscova pentru că nu putea merge niciunde altundeva. Serbia era supusă unui embargo internațional, așadar singurul loc unde putea ajunge cu avionul în iarna anului 1994 era Rusia. În acea discuție, Ana află că tatăl ei, pe care îl adula, este criminal de război. Trece prin complicate procese de conștiință, iar studenta la medicină se sinucide la 23 de ani. Clara, autoarea cărții, a stat mult timp în Balcani pentru documentare. Aici fac o acoladă peste timp.

Pe multe drumuri bătute de Clara am fost și eu. Am văzut orașele ruinate de bombe. Locuiam la Zenica, la Batalionul 76, condus atunci de colonelul Augustin Moldovan, băimăreanul nostru. La chemarea lui am ajuns acolo. A fost o experiență unică. Am fost condus în locurile fierbinți pe unde a trecut războiul. De pe muntele Igman s-a tras pustiitor asupra orașului Sarajevo. Când am ajuns la Split, în Croația, unde era un detașament de militari, cu comandanți din Dej, am văzut panouri mari cu fotografia generalului Ratko Mladic, pe care scria: criminal de război! De aceea m-am apropiat de cartea Clarei. Despre eroul ei am aflat și eu, pe malul mării de la Split.

Clara a cunoscut bine psihologia dictatorului, prin Slobodan Miloșevici. De aceea, într-un interviu, Putin este asemănat cu el. Conducătorul sârb a început să piardă din popularitate. Țării nu îi mergea bine, oamenii erau tot mai săraci. Și el a declanșat războiul. A pierdut și a ajuns în Tribunalul de la Haga. El a prezentat lupta poporului sârb ca fiind legitimă. În viziunea lui, Croația era o nație, cuprinzând și alte popoare. Miloșevici vorbea despre musulmani, precum Putin despre ucraineni.

Scriitoarea Clara Uson este foarte îngrijorată și profund mâhnită de războiul din Ucraina. Este furioasă pe Putin. Care vrea să arate câte distrugeri poate face. Îi atribuie psihologia dictatorului. Ne invită să privim întâlnirile pe care le are cu oamenii, distanța pe care o are față de ei. Se socotește o fiică a Estului. Este extrem de preocupată de destinul țărilor din Balcani. Este siderată de ceea ce se întâmplă în Ucraina. Îi dă un sentiment de ireal, de oroare și furie. Apoi funcționează cu compasiunea. Crede că literatura ajută foarte mult la înțelegerea istoriei, a politicii. Cum demonstrează și în recenta ei carte „Asasinul timid”, tradusă și în limba română. Un melanj fascinant de istorie și ficțiune. Năzuințe, gânduri, dialoguri, strigăte, sau șoapte, totul este recreat sub inspirația realului.

Războiul? Durata noastră de atenție este foarte redusă în ziua de astăzi. Ne pasă de război câteva luni, după care devine o simplă știre. Devine literatură câteodată. Clara uimește prin precizia și ambiția proiectului românesc. Da, înainte cu o zi de bombardarea Serbiei, eram la Belgrad cu poetul Ioan Flora, scriitorii sârbi Adam Puslojic și Radomir Andric și redactorul-șef al ziarului Borba. Acolo, la crâșma Verona din Belgrad, șeful publicației belgrădene mi-a sugerat să părăsesc cât de repede capitala Serbiei că vine urgia. Am avut norocul să trec la timp granița, la Timișoara, cu o mașină a Ambasadei române. Am scris despre acele momente de neuitat.

Cu acest prilej îi răspund și cititorului Fedor Timsac, din Ruscova, care mă întreba dacă am scris despre bombardamentele NATO de Paști, din Serbia – 1999. Da, am scris cu mare înfrigurare. Cert este că NATO a considerat bombardamentele ca o acțiune umanitară, pentru a salva albanezii din Kosovo. Urgia a durat 78 de zile, continuând inclusiv în Ziua de Paște, pentru sârbii ortodocși. Atunci România a permis survolul avioanelor NATO peste teritoriul ei. Asta a fost istoria! Asta este istoria!