Anghel Pop la o nouă izbândă literară

 

Motto: ”Căderea în genunchi nu înseamnă umilință, ci smerenie. Viața e o luptă în care nu de puține ori vei pierde, dar ce nu te doboară te face mai puternic”.

Pop Anghel este cu adevărat un personaj complex, tocmai bun de a apărea pe afișul unui film autobiografic. Scriitor, compozitor, sculptor și solist (cântăreț bisericesc) ne surprinde, pozitiv, cu fiecare apariție a Domniei sale.

Întrebat ce înseamnă poezia pentru el, acesta cu o sinceritate dezarmantă a spus: ”Dragostea pentru poezie o am de la mama. Nu știu dacă de la tata am reușit să moștenesc ceva, dar știu că de la mama am moștenit poezia în primul rând, apoi muzica. Poezia vindecă rănile, este revolta omului împotriva lui însuși”.

Amprenta asupra creației sale și-a pus-o și domnul profesor de limba română Pop Viorel, el însuși un scriitor consacrat, cel care l-a încurajat pe elevul din clasa a V-a să scrie compuneri frumoase până la a ajunge la performanța literară de azi.

Din câte știu eu, a lansat două CD-uri de pricesne (”De la Golgota mea Te strig”; ”Mi-e inima o salcie ce plânge”) și două CD-uri de colinde (”Pe cărare printre stele”; ”Când răsar zorii lumina”) și ce este demn de remarcat e faptul că muzica și versurile îi aparțin în totalitate.

Revenind la scriitorul Anghel Pop, doresc să amintesc că a scris două volume de poezii și următoarele cărți de proză: ”Cine mi-a ucis copilăria?”, ”Cu sufletul desculț”, ”Desculț printre îngeri” și aceasta de față, proaspătă și caldă încă: ”Niciodată nu am căzut mai mult decât în genunchi”, Editura „Maestro Tip” Fersig.

Întrebat fiind de ce scrie, Anghel Pop mărturisește: ”Toate cărțile mele au fost inspirate din dragoste, pentru că eu sunt un om care a învățat doar să iubească. Sufletul meu este o mare de iubire, aș vrea să topesc totul în jurul meu cu dragostea mea. Eu nu pot să urăsc”.

Cartea de față are XIV capitole, unul mai incitant ca altul. Din rubrica de început ”Autorul despre el însuși” aflăm: ”Visul meu dintotdeauna a fost să scriu o carte. Ceea ce, în lipsa unor studii aprofundate, ele terminându-se brusc la absolvirea celor opt clase, nu a fost un lucru prea ușor de realizat, dar nici imposibil.(...) Cartea de față nu este decât încă o pagină adăugată celor deja scrise. Desigur, cu personaje noi pe care viața mi le-a scos dinainte, (Vreau să spun că acest volum îi este dedicat Anei Izvorean!) îmbrăcând apoi haina cuvântului meu și devenind ceea ce eu mi-am dorit să fac din ele. Pentru că, așa cum bine spunea cineva, a copia realitatea nu înseamnă să faci artă, arta însemnând creație”.

Cartea în sine este scrisă ca și precedentele, cu inima lui mare, nu face rabat de la adevăr, oricât de dureros ar fi acesta. Ceea ce place sunt axiomele, pot să le numesc așa, care se găsesc în fiecare ”poveste” a cărții și am să exemplific în acest sens: ”Oricine te vei crede în vremelnicia vieții tale, nu ești nimic. Oare nu țărână este omul, afară de suflet? De ce ne îngrijim atât de mult doar de frumusețea cea pieritoare a trupului, chiar și după moarte?” în Capitolul I ”Fantoma fără chip”; ”

”E vremea copilăriei celei de pe urmă. Mereu îmi spun. Cum ar fi fost să ne naștem bătrâni, răsturnând ordinea firească a evoluției vieții? Cu siguranță moartea în scutece, odată ajunși la vârsta pruncilor nevinovați, ar putea fi mai dulce, iar chipul ei mai puțin hidos și înfricoșător” în Capitolul II ”Străinul”;

”Omul nu moare o singură dată, ci cu fiecare suferință care îl încearcă pe parcursul întregii vieți. Striviți de nenumărate poveri, drame, tragedii,  și lovituri ale sorții, devenim, straniu, niște cadavre ambulatorii, mișcându-ne scheletele de ici colo” în Capitolul III ”Flori pentru despărțire”;

”Un singur lucru este însă cert și nespus de dureros: societății mereu bolnave în care am trăit nu-i voi putea mulțumi niciodată decât numai anumitor persoane cu chipuri și suflete de îngeri, reușind prin nu știu ce minune să facă din mine omul de azi” în Capitolul IV ”Semănătorul de ură”.

Mă opresc aici, dându-vă posibilitatea să citiți cartea dumneavoastră, fiindcă scriitura te îndeamnă să nu o lași din mână. Dialogurile, descrierea unor personaje (Rouana, baciul, Edena, Nazarie adică autorul, Nicolin, Tania, etc), întrebările puse de autor, răspunsurile lui, toate la un loc scot în evidență un scriitor puternic, un romancier autentic cu suflet de poet iar cartea ”Niciodată nu am căzut mai mult decât în genunchi” o să vă surprindă în mod plăcut!

 

                                                                                 Gelu Dragoș, UZPR