Numele de Principat al Pindului este uneori folosit în literatură și articolele de istorie pentru a se referi la încercarea de a crea un canton - stat autonom - sub protecția Italiei și cu implicarea subsidiară și discretă a României la sfârșitul Primului Război Mondial, în iulie și august 1917, de către vlahii din Samarina și alte sate în scurta perioadă de ocupație italiană a regiunii Gjirokastra și a zonelor din Epir. Odată cu retragerea imediată a italienilor, au apărut trupele grecești – fără a se opune nicio rezistență – și de atunci nu s-a mai menționat nicio activitate similară, până în 1941-1942, când teritoriile grecești au fost ocupate de Italia în contextul celui de-al Doilea Război Mondial, iar Alcibiade Diamandi , un vlah din Samarina, cu studii la București, a devenit un lider ce a acționat intens în Pind și Epir. În toamna anului 1941, Diamandi, cu sprijinul generalului Ruggiero, comandantul diviziei italiene „Forli” cu sediul la Larissa, a fondat „Legiunea”, un corp armat al cărui scop principal era înființarea unui Statul Autonom Koutso-Vlah cu titlul de „Principat al Pindului”, care ar fi trebuit să fie încorporat în „Italia Mare” după victoria Axei. (https://flight.com.gr/pringipato-pindou/). Acest stat autonom vlah a avut și un braț înarmat – ”Legiunea Romană”. Acest corp militarizat de „legionari” era format din săracii orașelor și ale zonelor rurale, din Tesalia și Macedonia de Vest. Tot felul de aventurieri, informatori ai poliției, hoți de capre și idealiști erau tentați de perspectiva gloriei personale, jafului și a impunității, fiind înrolați în detașamentele formate în Trikala, Elassona, Samarina, Grevena, Metsovo, Kalambaka, Larissa, Farsala (localități vlahe), care erau flancate de soldați și carabinieri italieni. În ciuda promisiunilor de beneficii materiale semnificative și în ciuda amenințărilor care erau adesea însoțite de abuzuri, destul de puțini vlahi au fost atrași în opinia istoricilor greci. În esență, din cei aproximativ 140.000 de vlahi (care în 1940 constituiau peste 25% din locuitorii Tesaliei) în ”Legiunea Romană”, la apogeul ei, nu erau înrolați mai mult de peste 1000 de oameni, înarmați și neînarmați. Liderul noului stat vlah prințul Diamandi vizita constant aceste zone, propovăduind renașterea „Legiunii a 5-a Romane” și încercând să recruteze vlahi în cadrul acesteia, fără prea mare succes. Încercările sale de a integra în grupurile sale armate ofițeri vlahi ai armatei grecești și alți membri proeminenți ai societății tesaliene de origine vlahă au eșuat. În acest context, trebuie însă să menționăm că autoritățile germane de ocupație au tratat toate aceste mașinațiuni italiene cu scepticism și suspiciune, deoarece, în adâncul sufletului, nu aveau prea multă încredere în aliații lor. Acest lucru a fost observat de mulți vlahi proeminenți, precum politicianul Averof Tositsas, care a îndrăznit, în ciuda cenzurii italiene, să publice articole în ziarele ateniene împotriva mișcării lui Diamandi. Situație complexă care a dus la un scandal de presă în arealul Pindului. (https://tokokkinotyri.blogspot.com/2011/01/5.html).
În iunie 1942, Diamandi a fugit în România fără a se mai întoarce în Grecia, după ce în urma unei discuții la Sinaia cu premierul român Mihai Antonescu și conducătorul statului, mareșal Ion Antonescu nu a primit sprijinul necesar. În special, generalul Ion Antonescu s-a opus vehement statului vlah din motive subiective de a nu deranja englezii la o eventuală ieșire din război. „Prințul” demisionar Alcibiade Diamandi a fost detronat de italieni în 1943. Ocupanții au acordat principatul vlah familiei maghiare Milvana Csezny, ca recompensă pentru ajutorul alimentar pe care această familie îl oferise armatei italiene. În ciuda acestui fapt, succesorii ei nu s-au preocupat niciodată de principat și probabil nici măcar nu știau încotro se îndrepta. Tronul a rămas fără cap până la sfârșitul Ocupației, când principatul a încetat oficial să existe. După sfârșitul războiului, Alcibiade Diamnadi a fost judecat în lipsă la Tribunalele Penale Speciale și condamnat la moarte de două ori de Curtea de Apel Larissa (deciziile nr. 35/1946 și 314/1947) și de două ori de Curtea de Apel Ioannina (deciziile nr. 9/1948 și 10/1948). Între timp, după ce comuniștii au preluat puterea în România, a fost arestat în 1948 și a murit câteva luni mai târziu, pe 9 iulie 1948, în timp ce se afla în mâinile securității comuniste române. Puțină lume însă știe că un baron maghiar a preluat conducerea statului valahilor din nordul Greciei – Principatul Pindului. Baronul Gyula Milványi de Cseszneg născut în anul 1914 și a fost un poet, traducător, om politic și a devenit principe maghiar al Principatului Pindului. Gyula István Cseszneky de Milvány a fost și a rămas o personalitate controversată și complexă a Europei Centrale în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Aristocrat maghiar, militar, diplomat și, pentru scurt timp, pretendent la un rol conducător în Balcani, Gyula Cseszneky s-a născut într-o familie aristocratică maghiară. Tatăl său, Ferenc Cseszneky, inventator și aristocrat sărac, era membru al vechii Case Cseszneky, iar mama sa, Mária Handzsák, era singura fiică și moștenitoare a unui bogat negustor de cereale de origine vlahă cu legături comerciale extinse în Austro-Ungaria și Balcani. După Primul Război Mondial, familia nobiliară maghiară a suferit pierderi importante: majoritatea proprietăților le-au fost confiscate de guvernul sârb, iar moartea tatălui, în 1924, a agravat situația financiară. În ciuda dificultăților, Gyula a excelat la școală și a manifestat un interes deosebit pentru literatură și poezie. Deși familia l-a încurajat inițial să urmeze cariera preoțească în cadrul Bisericii Romano-Catolice, el a renunțat la această idee și, beneficiind de o bursă oferită de familia Boncompagni, a plecat în Italia pentru a urma o școală militară. În Italia a intrat în cercurile elitei culturale și ale înaltei societăți prin intermediul contelui Enrico San Martino di Valperga, senator al Regatului Italiei și vechi prieten al familiei. Fascinat de cultura italiană, Cseszneky a tradus în limba maghiară mai multe poezii ale lui Gabriele D’Annunzio, pe care îl admira profund. Gabriele D’Annunzio a fost un poet patriot italian revizionist în care s-a regăsit nobilul ungur cu sânge vlah. Experiența Regenței lui D’Annunzio la Fiume pare să fi influențat ulterior ambițiile sale politice în Balcani. În 1940, în urma celui de-al Doilea Arbitraj de la Viena, Cseszneky, în calitate de ofițer de rezervă al armatei maghiare, a participat la anexarea Transilvaniei de Nord de la România. Pentru curajul său, regentul Miklós Horthy i-a acordat titlul de Vitéz, precum și Medalia Comemorativă pentru Eliberarea Transilvaniei și Medalia pentru Curaj. După prăbușirea Iugoslaviei în 1941 și crearea Statului Independent Croația, prințul italian Aimone, Duce de Spoleto — nepot al regelui Victor Emmanuel al III-lea — a fost ales rege al Croației sub numele de Tomislav al II-lea. Cseszneky, vorbitor fluent de croată, italiană, germană și maghiară, și cunoscut al prințului din perioada petrecută la Roma, a fost numit aghiotant și consilier privat al noului monarh. Totuși, întrucât regele nu a ocupat efectiv tronul la Zagreb și dezamăgit profund de brutalitatea regimului Ustaș, Cseszneky a părăsit serviciul regal. În august 1943, sprijinit de influențele sale italiene din Balcani, Gyula Cseszneky a fost proclamat Mare Voievod al Macedoniei și Regent al Principatului Pindului. Inițiativa a fost susținută apoi și de guvernul antifascist italian condus de Pietro Badoglio, care urmărea facilitarea evacuării trupelor italiene înainte de anunțarea armistițiului cu Aliații.
Planul său politic viza sprijinirea unei eventuale debarcări anglo-saxone în Balcani și crearea unei Macedonii independente și necomuniste, ale cărei granițe urmau să fie stabilite prin referendum. Însă intervenția Aliată nu a avut loc, iar în toamna anului 1943 zona a fost ocupată de Germania nazistă. Cseszneky a fost detronat și arestat de Gestapo, fiind ulterior eliberat la intervenția generalului Edmund Glaise von Horstenau. Deși monarhist conservator și anticomunist convins, Cseszneky nu a împărtășit antisemitismul nazist. În tinerețe a simpatizat cu unele elemente ale fascismului italian, însă a respins ideologia rasială. Una dintre surorile sale era căsătorită cu un evreu maghiar, care a devenit ulterior victimă a Holocaustului. În timpul scurtei sale guvernări în Macedonia de Vest, teritoriul valah a oferit pentru o perioadă un refugiu sigur comunității evreiești locale, formată în mare parte din evrei sefarzi vorbitori de ”ladino”. După căderea regimului său, aceștia au fost deportați de naziști în lagăre de concentrare. Se pare că Cseszneky a contribuit și la salvarea mai multor evrei din Croația și Ungaria, iar meritele sale au fost ulterior recunoscute în Israel. El era la curent cu planul secret al regelui Tomislav al II-lea de a încheia o pace separată cu Aliații și a servit drept intermediar între guvernul maghiar condus de Miklós Kállay și participanții la lovitura de stat Lorković–Vokić din Croația. După tentativa eșuată a lui Horthy de a scoate Ungaria din război, Cseszneky a fost din nou căutat de Gestapo. La sfârșitul războiului tânărul prinț s-a stabilit la Budapesta. În ciuda poziției sale anti-naziste, noul regim din Ungaria ocupată de sovietici l-a declarat „dușman al clasei muncitoare”, forțându-l să ia calea exilului. L-a însoțit pe fostul rege Tomislav al II-lea (Aimone, Duce de Aosta) în Argentina și și-a petrecut ultimii ani în America de Sud. A murit în Brazilia. Gyula Cseszneky rămâne o figură istorică neobișnuită cu o viață de poveste: aristocrat romantic maghiar influențat de idealurile naționaliste italiene, militar decorat, aventurier politic în Balcani și monarhist anticomunist care a încercat să navigheze printre marile forțe ale celui de-al Doilea Război Mondial. (https://en-academic.com/dic.nsf/enwiki/674447) Destinul său reflectă complexitatea și instabilitatea Europei Centrale și de Sud-Est în prima jumătate a secolului al XX-lea. Un nobil maghiar, care avea și sânge valah prin mamă, a condus ultimul stat românesc din Grecia – Principatul Pindului, astăzi ocultat de istoricii momentului.
Ionuț Țene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu