UE nu aduce prosperitate reală

 

UE nu aduce prosperitate reală, ci o prosperitate localizată, finanțată în mare parte prin datorie și prin transferul de valoare din periferie către centru, pe fondul accesului la resurse ieftine și forță de muncă menținute artificial la podea.

România este un exemplu clar al acestui model. După aderare, deficitul comercial a crescut de la câteva miliarde de euro anual la peste 20-30 de miliarde de euro pe an, semn că economia românească importă sistematic mai multă valoare decât produce. Diferența nu dispare, ci este acoperită prin îndatorare, prin investiții străine orientate spre profit repatriat și prin consum pe credit.

Mecanismul nu este accidental. Lanțurile de producție sunt fragmentate deliberat: România produce componente, materii prime sau servicii cu marjă mică, în timp ce produsul final, brandul, cercetarea și decizia rămân în statele centrale. Acolo se închide valoarea adăugată, acolo se acumulează profitul. Exportăm volume, dar nu controlăm rezultatul economic.

Investițiile străine directe confirmă acest lucru. Stocul depășește 110 miliarde de euro, însă structura lor este dominant orientată spre asamblare, lohn, retail și servicii externalizate. Profiturile pleacă anual din țară, în medie 8-12 miliarde de euro, sume care, pe termen lung, depășesc clar beneficiul net adus de fondurile europene. România rămâne cu salarii mici, taxe limitate și infrastructură folosită pentru producție ieftină.

Pierderea de capital uman amplifică dezechilibrul. Peste 3-4 milioane de români muncesc în Vest. Statele centrale câștigă forță de muncă deja formată, fără costuri de educație și sănătate, în timp ce România pierde contribuabili, natalitate și potențial de dezvoltare internă. Remitențele nu pot compensa această pierdere structurală.

Datoria externă completează tabloul: de la aproximativ 25 miliarde de euro în perioada aderării, România a ajuns la 170-190 miliarde de euro. Aceasta nu este acumulare de prosperitate, ci consum viitor adus în prezent. Prosperitatea vizibilă este, în realitate, muncă neefectuată încă.

În acest context, fondurile europene devin ele însele un mit parțial. Ele dezvoltă infrastructură punctuală, dar nu schimbă structura economică. Mai mult, sunt condiționate politic și ideologic. Dacă nu faci ce ți se indică, dacă nu urmezi direcțiile stabilite la centru, finanțarea se oprește. Fondurile nu sunt un drept economic, ci un instrument de disciplinare. Ele circulă prin economie, dar nu creează capital autohton, branduri sau lanțuri industriale complete. În multe cazuri, banii se întorc în Vest prin importuri de echipamente, consultanță și servicii.

Energia este un alt pivot pierdut. Statele centrale s-au industrializat pe energie ieftină. Periferia a intrat în joc exact când energia a devenit scumpă și suprareglementată. România exportă energie brută sau ieftină și importă produse cu energie încorporată scumpă. Tranziția verde aplicată uniform devine, în acest context, o taxă ascunsă pe economiile cu marje mici, adică exact pe periferie.

Acest model explică de ce Uniunea Europeană are nevoie permanentă de extindere. Cât timp apar piețe noi, surplusurile Vestului pot fi absorbite, profiturile pot fi menținute, iar costurile pot fi externalizate. Când extinderea se oprește, apar stagnarea, dezindustrializarea, tensiunile bugetare și conflictele interne – fenomene deja vizibile.

Extinderea nu este altruism. Este mecanism de supraviețuire economică pentru un model care funcționează doar atât timp cât există periferii.

Problema nu este apartenența în sine, nici cooperarea. Problema este rolul acceptat. România a fost integrată ca piață, ca zonă de cost și ca rezervor de resurse, nu ca centru de acumulare. Fără renegocierea acestui rol, „prosperitatea europeană” va rămâne pentru noi mai degrabă consum pe datorie decât dezvoltare reală.

În această logică se explică și urgența integrării Ucrainei în arhitectura economică europeană. Nu ca act pur moral, ci ca oportunitate economică majoră pentru nucleul UE. Cu cât Ucraina este mai distrusă, cu atât intră în reconstrucție de pe o poziție mai slabă, cu atât condițiile impuse vor fi mai dure și mai avantajoase pentru capitalul occidental.

Reconstrucția nu va fi un proces neutru. Va fi finanțată prin datorie, fonduri internaționale și capital privat, iar în schimb vor fi cedate resurse strategice, concesiuni pe termen lung, infrastructură, terenuri agricole și control asupra sectoarelor-cheie. Exact mecanismul deja testat în alte spații periferice, dar la o scară mult mai mare.

Pentru Vest, Ucraina reprezintă simultan:

– o piață nouă masivă pentru exporturi

– un teritoriu de reconstruit, extrem de profitabil

– o sursă de resurse (agricole, minerale, energetice)

– o zonă de cost redus pentru relocare industrială

O reconstrucție de asemenea amploare poate alimenta creșterea economică a UE 15–20 de ani, exact cât să mai prelungească ciclul actual de acumulare, într-un moment în care vechile periferii din Estul UE încep să se epuizeze.

În paralel, integrarea Ucrainei servește și un rol propagandistic major: menține narativul „UE aduce prosperitate”, chiar dacă prosperitatea reală se va concentra, din nou, în aceleași centre. Costurile sociale, economice și demografice vor rămâne în periferie.

Pentru state precum România, acest proces ridică o problemă suplimentară: vom concura direct cu o economie reconstruită pe salarii și mai mici, cu facilități și mai mari pentru capitalul extern, riscând să fim împinși și mai jos în lanțul valoric, dacă rolul nostru nu este renegociat.

Integrarea Ucrainei nu este un accident al istoriei recente. Este următoarea etapă logică a unui model care are nevoie permanentă de extindere, reconstrucție și periferii noi pentru a funcționa.

Autor: Remus Curt