Fereastra sufletului

Nici nu venise mijloc de făurar, că  în razele jucăușe ale soarelui, sub streașină, ferit de vânt, un voinicel clopoțel alb, își puse mintea cu zăpada ce se încăpățâna să rămână. Ziua îmbrăcată în haină aurie, mă îndemnă să-mi vizitez frățiorii ghiocei, și-n grădina florilor. Se ițise și aici, puțin mai somnoroși. Februarie a sosit mai liniștit, fără agitația începutului de an, dar poate mai aproape de inimă. Este o lună în care învățăm să mergem mai încet, să privim mai atent la pașii noștri și să descoperim că Dumnezeu este prezent nu doar în momentele mari, ci mai ales în cele mici, tăcute, de fiecare zi. După calendar, 14 februarie, este sărbătoare comercială a iubirii. Aceasta a câștigat popularitate, mai ales în rândul noilor generații, la nivel internațional, drept „Ziua Îndrăgostiților”. Este frecvent asociată cu numele Sfântului Valentin, deși această zi nu corespunde prăznuirii sale în calendarul ortodox. Sfântul Ierarh Valentin este prăznuit pe 30 iulie, dată stabilită în rânduiala bisericească. Aceasta marchează pomenirea mucenicului care și-a dedicat viața credinței și a suferit pentru convingerile sale, fiind recunoscut ca un model de curaj și devotament.

Noi, cei cu argint în plete, așteptăm până pe 24 februarie, sărbătoarea românească a iubirii, adică Dragobetele. Nu mai mergem după flori, prin pădure și să le punem la icoană, până la Sânzâiene, dar  sărbătorim acest sentiment, sădind în pământul roditor al sufletului, o floare, pe care avem datoria de a o crește către bogăția și bucuria înfloririi. Așa cum trupul are nevoie de apă, aer, hrană, vitamine, pentru a-și păstra sănătatea și sufletul are nevoie de diferite feluri de iubire pentru a evolua și a se exprima pe sine întru totul prin minte, inimă și trup. Iubirea este soluția supremă la toate conflictele lumii. O căutăm  încă dinainte să ne naștem pentru că e hrana sufletului, trupului și minții. Fără ea…ne sugrumăm bucuria vieții.

În agitația vieții cotidiene și în identificarea constantă cu rolurile, gândurile și emoțiile noastre schimbătoare, pierdem adesea contactul cu această dimensiune mai profundă a ființei noastre – dimensiunea care rămâne neschimbată în mijlocul tuturor schimbărilor, care observă fără să judece și care deține înțelepciunea întregii noastre călătorii.

Viața e făcută din mult neprevăzut. Te mai duce și pe unde nu îți este voia și te învață ce nici nu gândești! Și cât de important e să ai mintea și inima deschise să-i extragi toate beneficiile. Mă gândeam așa… cum îți vin doruri și chefuri, cum face timpul ăsta să te surprindă să îți aducă în cale tot felul… Drumurile nu sunt întotdeauna netede. Poate că sufletul îmi este încă, abraziv. Mai trebuie ștearsă și fereastra sufletului de tot felul de necurății iar ogorul inimii, arat cu recunoștință și iertare.

Cu toții învățăm de mici să murdărim și să pierdem din Suflet, de fiecare dată când ne lăsăm pradă emoțiilor de frecvență joasă, precum ura, furia, descurajarea, orice tip de frică în general. Ori, de ceva vreme, se apasă prea tare pe pedala fricii. Poate că n-ar fi rău, să mai îmi spăl ochii cu adevărul, să pot  vedea frumosul în orice lucru mărunt, în orice gâză, și-n orice vers. Aș vrea să devin  o bucurie pentru cei din jur. Atunci, și eu, și sufletul meu ne vom simți cu adevărat, Acasă.

Timpul ne schimbă, ne dezbracă de haina tinereții și ne lasă mai goi, mai vulnerabili în fața plăcerilor de tot felul, dar sufletul… își pierde haina inocenței. Suntem nepăsători, nu cautăm puritatea, ci ne croim haine, din stofa răutății, vicleniei și a minciunii. Nici nu arată prea rău, ne sunt comode dar cam pătate. Și  mai și rămâi fără mărimi și fără haine, cu suflet despuiat. Da, până și sufletul tău are nevoie să fie reconfigurat uneori, tăiat, cusut, reînnodat, recolorat.. Aici ne mai curățăm și ordonăm bagajul emoțional pe care l-am tot cărat de-a lungul vieții. Rămâne în doliu, ars de tot felul de furtuni. Mai strângem cioburi căzute la pământ, le punem într-un cotlon al părerilor de rău, până ce ne vom trezi din întunericul ce se lăfăie nestingherit în palatele frumoase ridicate cu grijă, de pornirile viclene.

Așa rămânem pustiiți, goi pe dinăuntru, reci și mai singuri. Dimineața ne trezim cu gândul să alungăm golul acesta, dar na, suntem slabi. Continuăm să ne umplem paharele, frigiderul, să umplem cluburile, să astupăm gura rațiunii cu promisiuni murdare, dar… tot nimic!

Dacă vom căuta, sigur, vom găsi un loc curat, neatins de răutate, unde șă-și instaleze  cortul. Poate fi o câmpie a pocăinței, unde este un izvor al rugăciunii, iertării și iubirii. Iubirea nu este despre așteptări, dependențe. Este despre respect, acceptare, dăruire, bunătate. Doar ea vindecă. Și tare tareeeeee mult îmi doresc, să nu ajung în faza ultimă a neiubirii de sine, cea în care neiubirile și neiertările să mă ia în stăpânire.

Însă,fiecare om...cu ritmul lui, cu alegerile lui asumate.

Să fii bun Omule, cu Tine și apoi cu ceilalți! Ia aminte la ghiocei! Totul stă în puterile tale. Strălucește, iubește, deschide-te. Acesta este momentul!  Dumnezeu îți prețuiește bunătatea, mulțumirea, omenia!

"Încredinţează-ţi grijile lui Dumnezeu şi El te va sprijini. El nu va lăsa niciodată să se clatine cel drept." Psalmi 55:22

Numai așa, eșarfa neagră ne va cădea de pe ochi și ne vom lumina. Oricum, e bine să privim cu recunoștință  la tot ce am trăit...

Primăvara asta, îmi fac curat între lucruri și gânduri. Mai lepăd vreo haină, arhivând-o într-un vechi dulap alături  de gândurile insalubre, reci de iarnă,  și  mă bucur de haine noi.

Primăvara să vă împartă din pocalul ei tinereţe, voioşie şi culoare, să vă înflorească florile sufletului!

Prof. Emilia POP

Mireșu Mare