Alexandru Petria (n. 1968) este scriitor, poet și publicist român contemporan, cu care m-am împrietenit cu mulți ani în urmă la zilele revistei „Tribuna”, invitat fiind de regretatul Ioan Pavez Azap. S-a remarcat în literatura română prin volume de poezie, proză și publicistică, dar și prin intervenții critice și articole de opinie în presa culturală și politică. A debutat în anii ’90 și a devenit cunoscut pentru stilul său direct, ironic și uneori polemic. Scrierile sale abordează teme precum realitatea socială și politică, condiția intelectualului, iubirea, dezamăgirile personale și frământările lumii contemporane. Scriitorul Alexandru Petria rămâne și astăzi activ în spațiul public, implicându-se în dezbateri civice și culturale fiind o voce distinctă a generației sale, apreciată pentru sinceritate, valoare și spirit critic.
Volumul de poezii „Un bărbat la graniță”, Editura „Tribuna” Cluj Napoca, 2025 confirmă ceea ce-am scris mai demult despre Domnia sa precum puterea de-a concentra în versuri memorabile stări, fapte, reflexii, cu o simplitate deconcertantă a expresiei, prezentând neliniști care presează din interior, versurile lui „mustind” de metafore și epitete șocante pentru cititor. În cele peste 240 de poezii (volumul are două părți. „cratere” și „pană de urs”) aflăm că „ți-ai tocit viața ca pe-o radieră pe urmele ei” (gaura de apă), văduva neagră va înfuleca prima realitate./ văduva neagră o să fie, fără să fie văzută,/ o s-o simți ca pe o a doua realitate, fără filtru” (văduva neagră), „aerul se folosește de tine/ și-ți arată cum să trăiești” (un soi rar de aer), „ridic cafeaua cu mâna vecinului,/ cu pofta măturătorilor de străzi/ înfulec o felie de parizer cu pâine,/ prin inima asistentelor” (scriitorul), „unde e dreptatea,/ când/ după o viață la second-hand,/ primele haine noi/ sunt cele de înmormântare?” (om simplu), „Pentru ce să mă scol dimineața,/ unde merită,/ barul este patul și nu mă ridic” (pentru ce să mă scol dimineața), „votca-i dușmanul/ care te sărută pe gură/ și-ți devine prieten la cataramă,/ înainte de mit,/ votca este explozia asumării,/ înveți când e cazul să coși povestea de final” (votca), „soarta taților e să plece, rând pe rând, știu,/ dar îl aștept și-o să ne întâlnim fără doar și poate,/ îmi dau seama că-l iubesc cu adevărat pe tata/ când nu-l pot atinge” (tata), „dacă viața e o opțiune,/ de ce să n-ai dreptul alegerii?/ mamă, de ce m-ai născut/ când știai c-o să mor?” (când știai c-o să mor), „acum știu că nu e nimic mai important/ decât să ai pe cineva/ să te apere chiar dacă ai făcut o crimă,/ să fie în tine cum ești./ asta-i dragostea, cască adânc ochii, prietene.../ în 2100 naiba o să-și amintească de noi,/ contează cu cine ne vom petrece a doua viață” (cu cine ne vom petrece a doua viață).
Din aceste versuri din capitolul I al volumului „Un bărbat la graniță”se conturează o viziune lucidă și dureroasă asupra existenței umane, în care viața este percepută ca o experiență fragilă și efemeră, marcată de durere fizică și sufletească, deziluzii, nefericiri și pierderea celor dragi. Câteva idei poetice desprinse: epuizarea și uzura existențială, anxietate și neliniște interioară, evadarea prin viciu unde votca devine metafora refugierii, conștiința morții, dragostea ca ultim sens divin prin prezența celuilalt, cineva care să accepte total, necondiționat. Putem vorbi, per total despre o filosofie existențială marca Alexandru Petria, în care viața este grea, uneori absurdă și nedreaptă dar suportabilă prin iubire adevărată, blândețe, solidaritate umană, asumare și respect reciproc.
Confratele, poetul și eseistul Ion Cristofor, spunea despre Alexandru Petria la apariția volumului de versuri „Înainte de venirea asteroidului”, următoarele: „Poezía scrisă de Alexandru Petria e în întregime pe măsura omului. Deschisă, îndrăzneață, cinică uneori, personală, cu o marcată notă expresionistă. Mă bucur atât de mult să-l redescopăr pe tânărul meu prieten într-o formă de zile mari. Indiscutabil, Alexandru Petria e un om cu care poți să mergi în pădure, un tovarăș de nădejde în toate împrejurările.”
Așadar, continuu cu versuri ale aceluiași poet aflat în mare formă poetică: „te consolezi că merită să trăiești/ cât mai ai putere să-ți cauți limba./ tumefiată sau slăbită - / cum este./ nu-i de colea să ai propria limbă” (limba), „este o impostură să scrii despre moarte/ dacă nu ți-au murit iubita, soția sau copiii,/ n-ai cum să trișezi” (când nu ești), „dacă suntem atenți simțim/ ce au respirat bunicii/ când erau tineri,/ avem acte de proprietate pe casă,/ însă aerul stăpânește cu adevărat,/ cu aerul nostru o să-și șteargă strănepoții/ jucăriile” (aerul), „scrisul poeziei se aseamănă cu erecția/ matinală/ n-ai decât să te bucuri că este” (te bucuri că este), „când moartea e îngrețoșată, ca bețivanul/ cu degetele împinse pe gât să vomeze,/ ai o șansă la viață” (când vii la moarte), „lumina este morală deoarece ne deschide/ ochii,/ apa este morală plutindu-ne mai departe,/ aerul este moral/ fiindcă umblă îmbrăcat în păsări,/ pământu-i moral că ne susține,/ poezia e morală pentru frumusețe,/ femeile și bărbații sunt morali/ pentru că dau viață,/ viața este imorală fiindcă ucide” (despre morală).
Temele centrale ale poemelor lui Alexandru Petria sunt: condiția umană, tema libertății, tema curajului, limba, timpul, moartea, aerul, corporalitatea, iubita (femeia), moralitatea, familia, destinul, etc. Pentru autor, a avea „propria limbă” nu înseamnă a poseda un instrument de comunicare, un organ biologic, ci a-ți găsi vocea poetică, a-ți asuma propria identitate, devenind o formă de existență ontologică. Despre poezie afirmă că nu este un exercițiu livresc, ci un sentiment profund, un sediment al trăirii la cote cosmice.
Femeia este creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, fiind egală în valoare spirituală cu bărbatul, având un rol central în planul divin prin procreare. Pentru poetul Alexandru Petria este atât de simplu: „femeile sunt frumoase/ că așa-s născute,/ să le spui că-s frumoase/ e un crunt pleonasm” (pleonasm).
Și ca să-l cunoașteți mai bine pe autor, o să mă folosesc de câteva titluri ale poeziilor sale: „nu mi-aș da fata după un scriitor”, este bine „să nu fii de unul singur”, câteodată „e destul să te uiți pe pereți” – „când crești lumina”, uneori e bine să faci „patinaj pe caniculă”, alteori te întrebi sincer „unde să mai fugi?”. Și totuși știe „când să-ți spun te iubesc” fiindcă nu-i „treaba hazardului”, cei care au probleme le dă un sfat: „chiuretați-vă singuri creierul!”.
Capitolul II „pană de urs” propune același tip de poeme în care Alexandru Petria refuză estetizarea, distorsionarea realității iar scrisul surprinde prin franchețe, grație biologică și talent. Poetul demitizează moartea care-și pierde aura tragică absolută și dă o speranță vieții: „ pe strada oprită în fața mea,/ vidul cariază dinții caselor,/ coace plămânii adânci ai ulmilor./ aerul – chelit, cu inima bătrână./ de obicei, străzile merg unde vor,/ noi stăm pe loc cu neputințele ținute strâns/ între coaste./ seara oamenii dorm împreună, nu din/ dragoste,/ de frică să nu moară singuri” (să nu moară singuri) ori „bătrânețea e umilința pe care ți-o dorești,/ poate ți-ai omorî și mama pentru ani în plus.” (fără armă).
În concluzie, poetul Alexandru Petria ne propune un număr impresionant de
poeme în care scrie direct, necosmetizat, cu o franchețe ce poate deranja, dar
care impresionează prin autenticitate, forță expresivă, metaforă și imaginea
aproape tactilă. Talentul poetului constă în capacitatea de a transforma
realitatea necosmetizată în poezie autentică, onestă, lăsând la o parte orice
cenzură. Felicitări!
Gelu DRAGOȘ, UZPR
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu