Duminica
a 18-a după Rusalii (Pescuirea minunată) Luca 5, 1-11
În vremea aceea Iisus şedea lângă lacul Ghenizaret
şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele,
spălau mrejele. Atunci El, urcându-Se într-una din corăbii, care era a lui
Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat şi, şezând în corabie, învăţa
din ea mulţimile. Iar când a încetat să vorbească, i-a zis lui Simon:
Îndepărteaz-o la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre ca să pescuiţi. Şi,
răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic n-am
prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi, făcând ei aceasta, au
prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. De aceea, au făcut
semn celor care erau în cealaltă corabie să vină să-i ajute. Şi au venit şi au
umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se scufunde. Iar Simon-Petru,
văzând aceasta, a căzut în genunchi, înaintea lui Iisus, zicând: Ieşi de la
mine, Doamne, că sunt om păcătos! Căci spaimă îi cuprinsese, pe el şi pe toţi
cei ce erau cu el, pentru pescuirea atâtor peşti. Tot aşa şi pe Iacov şi pe
Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către
Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând
corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.
La țărmul lacului Ghenizaret, cunoscut ca fiind
Marea Galileei sau a Tiberiadei, Hristos Domnul era strâmtorat de mulțimea
oamenilor care au venit să-I asculte cuvântul, cel plin de har și de putere.
El, Domnul, Profetul sau Învățătorul, cum era cunoscut în glasurile
mulțimilor, își arată dragostea față de acestea, tămăduind pe cei bolnavi și
ridicând din prăpastia morții sufletești pe cei deznădăjduiți. Cuvintele Sale
întăreau și vindecau, aduceau pace și lumină, oferind oamenilor „vestea cea
bună” a mântuirii, a izbăvirii din robia păcatului și a morții. Umanitatea
ucisă de politeism, de sclavie, de promiscuitate, își descoperă existențialitatea
după har, prin împăcarea omului cu Dumnezeu, este restaurată prin Jertfa
mântuitoare și pregătită pentru Împărăția lui Dumnezeu.
În acest context, sub presiunea mulțimilor,
Mântuitorul Hristos se apropie de câțiva pescari, cunoscuți în anturajul lui
Ioan Botezătorul la Iordan. Evanghelistul Luca îi pomenește pe Petru și pe
fratele său Andrei, fiii lui Iona pescarul, dar și pe Iacov și pe Ioan, fiii
lui Zevedeu.
Domnul Se urcă în corabia lui Petru și îl roagă să o
îndepărteze de la mal, folosind-o ca pe un veritabil amvon pentru a rosti
cuvântul Său înaintea poporului.
La sfârșitul cuvântării, știind Mântuitorul tainele
fiecărui om, cunoscând gândurile și inimile, a văzut osteneala cea fără de rod
a pescarilor care în bătaia soarelui arzător își dregeau mrejele. Cum Domnul nu
poate fi decât Domn al bucuriei și al fericitei nădejdi, îl îndeamnă în chip
hotărât pe Simon Petru să mâne barca în largul mării și să scufunde mrejele
întru adâncul apei.
Față de această invitație, total nepotrivită pentru
experiența unui pescar, Petru, cuprins de uimire, Îl avertizează pe Domnul
Hristos că toată noaptea au trudit, după timpul prielnic al pescuirii și nimic
nu au prins. Însă pe Simon îl încearcă gândul cel bun al ascultării, zicând:
„După cuvântul Tău, voi arunca mrejele”. În urma acestui fapt, evanghelistul ne
relatează: „Și-au prins mulțime multă de pești și au umplut corabia, încât se
rupeau mrejele”.
Ce scoate în evidență cuvântul Evangheliei? Puterea
lui Hristos asupra creației, apoi dragostea lui Hristos față de nevoile firești
ale oamenilor. Desigur, și ascultarea smerită a lui Petru, minunea împlinită.
Nu în ultimul rând, chemarea la apostolat a primilor ucenici.
Domnul Iisus Hristos, prin minunea arătată, Își
descoperă puterea dumnezeirii Sale asupra creației. Creația Îl recunoaște ca
Ziditor și Domn, Îi este supusă, ascultătoare și răspunde cererii Sale de a fi
folositoare omului și nepotrivnică, acolo unde este atinsă de lucrarea harului.
Armonia dintre creație și Hristos, prezentă în chip real prin minunea înfățișată,
arată starea primordială a omului necăzut în păcat, a lui Adam cel dintâi,
desăvârșit și plin de lumină, față de care întreaga zidire era supusă. Căderea
prin neascultare a protopărinților a produs marele dezechilibru dintre creație
și om. Creația păstrează întru ea legea naturală a revelației dumnezeiești,
așezându-l antitetic pe omul căzut, rupt de legătura ființială cu Dumnezeu. De
aceea, Hristos, adică Adam cel Nou, prin opera răscumpărătoare reface legătura
dintre om și Dumnezeu, dintre om și creație, restabilind umanitatea, materia și
întregul univers, prin har!
O
minune ca o mângâiere la neputința omenească
În fața minunii de azi, Hristos nu este chemat, nu
este rugat, nu i se cere ajutor. Hristos Se oferă plin de dragoste și de
bunăvoință, arătându-Se sensibil față de necesitățile firești ale oamenilor.
Pescarii își duceau traiul zilnic din munca de vâslași și aruncători de mreje
în apele adesea neprielnice ale Tiberiadei. Mult efort și voință tare pentru a
crede că azi sau mâine va fi vreme bună de pescuit. Din peștii pe care îi
aduceau la mal păstrau o parte pentru nevoile personale, iar restul
comercializau pentru a-și împlini alte necesități. Hristos remarcă întristarea
și neputința acestora și vine să le aducă bucurie, să le ofere mângâiere, să le
arate că tot ceea ce este peste puterea omului, este cu putință lui Dumnezeu.
Prin Iisus Domnul, natura asigură resursele necesare vieții, arătând ascultare
față de Creator. Totodată, vedem limpede că Mântuitorul apreciază munca,
hărnicia, strădaniile unei nopți ostenite pentru hrană și câștigul cinstit.
Nerodnică
lucrarea fără Hristos
În exegeza patristică, venirea lui Hristos către
viitorii ucenici, ziua, după noapte, simbolizează zorii revărsării harului prin
venirea lui Hristos în lume, timpul înnoirii sau nașterea unei ere, pusă sub
semnul lucrării Duhului Sfânt. Așadar, după teologul Serafim Papacosta, noaptea
în care pescarii nu au prins nimic arată timpul vieții fără de Hristos,
neîmplinit, fără rod și lipsit de bucurie. Același învățat amintea: „Mai întâi
rămân neroditoare și vătămătoare muncile fără Hristos…”, continuând cu gândul
că aceste lucrări, lipsite de duhul lui Dumnezeu, pot naște fapte care aduc
multă pagubă sufletului.
Îndemnul lui Hristos către Petru de a mâna corabia
spre larg și invitația: „Aruncați mrejele voastre ca să pescuiți”, reprezintă o
șansă, o soluție, puse la dispoziția pescarilor, dar nu într-un mod imperativ,
forțat! Din contră, Domnul Iisus se folosește de un condițional cauzal, menit
să ofere posibilitatea unei alegeri libere, conștiente și asumate, iar în acest
sens, dumnezeiescul Ioan Hrisostom afirmă: „O râvnă fără luare aminte și fără
blândețe nu este râvnă, ci urgie, iar sfătuirea fără iubirea aproapelui este
fără folos și amară”.
Deși îndoielnic în urma eșecului suferit, Petru
simte întru sine nevoia de a-L asculta pe Învățătorul. Bineînțeles, smerita
ascultare aduce după sine binecuvântarea lui Dumnezeu!
Legat de pericopa evanghelică pe care o analizăm,
părintele Cleopa, marele duhovnic al Sihăstriei, accentua cât de importantă
este ascultarea de Dumnezeu. El amintește de mari personalități
vetero-testamentare precum: Noe, Avraam, Isaac, Iosif, care prin ascultarea lor
smerită, plină de credință și dragoste, obțin făgăduințe alese din partea
Domnului. Pentru perioada nou-testamentară, în „legea harului”, chipul
desăvârșit al ascultării este Mântuitorul Hristos Care împlinește voia Tatălui.
Fecioara Maria devine părtașă în actul de mântuire al neamului omenesc,
smerindu-se în fața arhanghelului și primind întru sine voia lui Dumnezeu.
Dreptul Iosif, dar și Apostolii răspund cu bucurie chemării lui Dumnezeu, iar
peste veacuri, Biserica se supune lui Hristos întru suferința Jertfei Sale și
întru plinătatea preaslăvitei Sale Învieri, devenind, astfel, „sfântă,
neîntinată și fără de prihană”, după cum zice marele Pavel, apostolul
neamurilor.
Corabia,
biserică și amvon al propovăduirii Domnului
În lumina înțelesurilor simbolice, reverberate în
pericopa evanghelică, înțelegem că barca este Biserica lui Hristos, dar și
amvonul de unde se predică cu putere cuvântul lui Dumnezeu. Cele două bărci,
aflate pe apă, reprezintă cele două testamente din istoria mântuirii neamului
omenesc. Oamenii de pe țărm reprezintă iudaismul vechi, iar ucenicii din
corabie îi înfățișează pe cei născuți sub har. Marea unde are loc minunea este
lumea păgână, în care mreaja pescarilor, adică învățătura lui Hristos, a fost
aruncată adânc, pentru a ridica neamurile din întunericul necunoștinței.
Mulțimea peștilor arată mulțimea popoarelor care vor veni la Hristos,
prefigurând în chip tainic pescuirea minunată din ziua de mai târziu a
Cincizecimii, în care peste 3.000 de suflete au primit botezul. Cuvântul
Evangheliei ne arată, însă, și înțelesul mrejelor rupte, care nu sunt altceva
decât schismele, eresurile și toate învățăturile care au contribuit la ruperea
unității Bisericii lui Hristos.
Pescuirea
peștilor aduce cu sine pescuirea ucenicilor la misiune
În urma ascultării, Petru și prietenii săi simt
milostivirea cea plină de îndurare a lui Dumnezeu; mrejele sunt pline, iar
încărcătura îi pune în dificultate pe corăbieri. Petru și Andrei sunt nevoiți
să facă semne celorlalți tovarăși, Iacob și Ioan, pentru a le veni în ajutor.
Cuprinși de uimire, de emoție, îngrijorați că plasa nu va face față greutății,
la gândul că barca se poate scufunda, ei nu mai au puterea să strige, ci sunt
nevoiți să transmită mesaje mimico-gestuale, trezind în ceilalți pescari
curiozitatea unei taine care avea să schimbe profund întreaga lor existență.
În fața minunii, la țărm, când lucrurile s-au
calmat, tensiunea a fost risipită, Petru se vede nevrednic, neînsemnat, în fața
irealului pe care-l trăia. Natura a fost învinsă, iar glasul Învățătorului a
biruit, dincolo de orice înțelegere sau vrednicie umană. Dumnezeu a coborât
mila Sa peste neputincioșii robi ai Săi, iar acest fapt îl cutremura și mai
mult pe Simon Petru, dar și pe toți cei de față. El, Chefa, verhovnicul, plin
de smerenie, el Îl roagă pe Hristos ca să plece de la el, întrucât nu se simte
vrednic de prezența dumnezeirii Sale, în fața harului, știindu-se păcătos.
Deci, omul atins de smerenie simte plinătatea harului și, oricât de virtuos ar
fi, se consideră nevrednic. De aceea, în lumea pustiei la anahoreți, la
schivnici, la eremiți, sfințenia vieții creștea proporțional cu starea de
smerenie, de lepădare a tuturor celor trecătoare și nefolositoare. Căci întru
smerenie, harul se face simțit și devine lucrător ca foc care încălzește și
odihnește pe cei vrednici, care purifică, care curăță toată întinăciunea și tot
păcatul în cei nedesăvârșiți.
Ucenicia
la picioarele Domnului începe cu ascultarea Lui
În versetul 10, al capitolului 5 din Evanghelia după
Luca, Hristos îl îndeamnă pe Simon Petru la neînfricare, la netemere,
asigurându-l de o nouă condiție existențială, aceea de a fi apostol, ucenic
și, mai ales, pescar de oameni. Petru, Andrei, Iacov și Ioan nu mai au nevoie
de o nouă mărturie, de o nouă minune, de un alt fapt nemaiîntâlnit; ei lasă
toate, părăsesc pe tații lor, familiile, profesiile și din acel ceas urmează
pentru totdeauna lui Hristos. Așadar, Mântuitorul și Domnul cheamă la apostolat
pe primii ucenici, prin care va începe să pregătească lumea pentru Împărăția
lui Dumnezeu.
Înțelegem că „fiecare minune poate fi considerată o
icoană, în care vedem pe Domnul împlinindu-Și lucrarea cea mare a mântuirii
omului”, așa cum avea să menționeze Serafim Papacosta într-una dintre omiliile
sale tematice, iar datoria noastră, cunoscând cuvântul Domnului, este să-l
facem auzit, să-l împărtășim cu smerită cuviință tuturor, căci zice Sfântul
Ioan Gură de Aur: „Dacă, de pildă, stomacul ar ține pentru sine toate bucatele,
atunci el ar ucide celelalte mădulare ale trupului prin slăbiciune, iar pe sine
prin îmbuibare… Tot așa va fi și la tine. Dacă tu, deși ai auzit aceste sfaturi
și învățături nu le vei împărtăși și altora, mai ales celor de a căror mântuire
sufletească trebuie să te îngrijești, atunci tu îi vatămi și pe aceia și pe
tine însuți, fiindcă trândăvia ta este vrednică de pedeapsă… De te-ar chema
undeva mii de treburi, gândește-te că nimic nu este mai neapărat și mai
însemnat decât mântuirea celui care se află în primejdie, și de vei întârzia
numai un moment îl vei preda furtunii celei furioase.”
Așadar, prin folosul duhovnicesc al Evangheliei de
azi să ne deprindem cu ascultarea, să înțelegem revărsarea cea plină de milă și
îndurare a lui Dumnezeu față de nevoile noastre, să răspundem cu bucurie la
chemarea pe care Hristos ne-o face de a fi părtași cu El pe corabie în lupta cu
valurile învolburate ale acestei lumi, să devenim pescari ai faptelor bune și
să ne hrănim din rodul bogat al iubirii de aproapele, spre slava lui Dumnezeu.
Amin!
Ieromonah
Hrisostom Iorgulescu – 25 Septembrie 2022
(Ieromonahul Hrisostom Iorgulescu slujește la Mănăstirea „Sfântul Nicolae”-Sitaru, județul Ilfov)
