de Gheorghe Pârja
E vară toridă. Se împuținează Dunărea și alte râuri.
Grijă mare cum folosim curentul electric! Dascălii și părinții sunt în vacanță.
Primim vești din țările cu atracție turistică cu recomandări de prudență în
călătorii. Incendii în Franța, Spania, Italia, Grecia. Și pe la noi. Pompieri
români sunt chemați să stingă focul. Și li se mulțumește. În țară, și greve!
Nemulțumiri în sănătate și educație! Parlamentarii au venit în Parlament,
obosiți de atâta odihnă. Mai votează câte o lege, mai introduc pe furiș câte un
alineat, dar dau la o parte legea salarizării. Toată lumea vorbește despre
criză într-o manieră crispată. Iar opiniile diferă, în funcție de interese.
Astăzi, chiar dacă e vacanță, mă voi referi la învățământ. Un domeniu căruia nu
i se dă de capăt, de liniștea firească a învățării.
Ca fost învățător, am o sensibilitate sporită pentru
oamenii de la catedră. Auzim de atâta vreme că învățământul românesc trebuie
reformat, iar cuvântul reformă este atât de uzat, golit de sensul firesc, că
are nevoie de un sinonim cu încărcătură pragmatică. În urmă cu mai bine de două
decenii, când ministru al educației era doamna Ecaterina Andronescu, scriam că
se căutau, împreună cu sindicatele, noi piese legislative care să asambleze
sistemul. Și nu le-au găsit pe cele potrivite nici până astăzi. Dar nici nu mai
știm dacă le-au căutat sau doar au mimat. Politicienii nu se pun în acord
folositor pentru știința de carte. S-au perindat zeci de demnitari pe la
conducerea ministerului de resort, fără mari reușite. Cei care au conturat o
direcție mai salvatoare au fost schimbați, ori și-au dat demisia. Oare când or
realiza politicienii că educația este coloana vertebrală a viitorului țării?
Nu fac parte dintre cei care au o viziune
prăpăstioasă asupra educației. Dar realitatea și frământările care marchează
sistemul sunt vizibile. Avem tineri care se remarcă și la universități în
străinătate, dar și în țară. Recent am urmărit la o televiziune locală o
emisiune cu doi tineri băimăreni de excepție care au fost admiși la o
universitate celebră din Elveția. Unde a învățat și Einstein. Alex și Tudor
sunt produsul educației românești, dar și prin efortul propriu. Și ca ei sunt
mulți alţii. La polul opus, stă analfabetismul funcțional, o rană deschisă pe
trupul educației românești. Cea mai tristă realitate privind ziua de astăzi dar
mai ales ziua de mâine. Care sunt cauzele? Sunt multe. Actualul președinte al
Academiei Române, acad. Marius Andruch, și-a îndreptat privirea spre calitatea
educatorilor. Că nu-i prea aud în for public să-și exprime punctele de vedere
față de starea învățământului.
Aici îl apreciez pe profesorul Vasile Iluț, care
face aprecieri din interior despre atmosfera de la catedră, în paginile
cotidianului nostru. Felicitări, domnule profesor! Cum învățământul nu este ca
pe vremea mea de învățător, caut să fiu conectat la realitatea apropiată. Alte
generații, alte pretenții, altă lume! Urmăresc cu consecvență articolele
scriitorului și profesorului de limba și literatura română, Horia Corcheș, din
revista Dilema. Profesorul are legături de rudenie în Maramureș, la Remetea
Chioarului. Și de aici am o sensibilitate în plus pentru opiniile sale. Am
făcut un rezumat al lor. Zice domnul profesor că atunci când statul caută bani,
privirea îi cade inevitabil asupra școlii. Se reduc veniturile, se îngheață
salariile, se comasează școli și clase, se subțiază bursele, se împuținează
posturile. Cadrelor didactice li se cere să primească toate acestea ca pe o
contribuție patriotică la salvarea economiei. La noi, sacrificiul este însoțit
de umilință. Publicul este convins că ei, profesorii, sunt o categorie care
nu-și merită banii.
Mai scrie profesorul Corcheș, că, la noi, „educației
i se cere mereu să-și dovedească productivitatea în termenii fabricii ce
produce concret, câți bani aduce, ce bunuri livrează? Dar școala nu scoate
obiecte pe poarta uzinei. Ea produce discernământ, limbaj, memorie, capacitatea
de judecată, reflex democratic și rezistență la impostură. Tocmai fiindcă
efectele ei nu intră imediat în PIB, este ușor să fie declarată neproductivă.”
La noi, școala de stat este supusă unui atac simbolic continuu. Diriguitorii
domeniului lasă să se înțeleagă că performanța autentică se găsește numai la
școala privată. Dar câți din părinții tinerilor își permit această variantă de
educație? A transforma educația de calitate într-un privilegiu pe bani înseamnă
să neglijezi majoritatea pruncilor. De aici și o sursă a analfabetismului
funcțional și a abandonului școlar.
Da, este nevoie de educatori bine pregătiți,
respectați și plătiți decent. Cu vocație și abilități didactice. Zice
profesorul că dacă slăbim școala, consolidăm acoperișul și periclităm fundația.
Apărarea nu poate fi declarată strategică în discurs și tratată cu număratul banilor
de la buget. Sunt sugestii și lămuriri despre cum stăm cu catalogul cu note
variabile. Cum educația are un ochi înlăcrimat. Că prin mintea multor
diriguitori se umblă cu opaițul ori cu felinarul cu sticlă afumată. De aceea
iubesc ochii uimiți de lumina învățăturii. Când întâlnesc asemenea oameni la
catedră, am sentimentul duratei. Mai cred că învățământul românesc nu va fi
pradă malaxorului indiferenței. Nu-mi pot închipui cum vreme de atâția ani nu
s-a găsit o minte limpede, curajoasă să pună trenul pe șine.
Visez un ministru al educației precum Spiru Haret,
care a ținut seama de educație, nu de politică. Școlit în spiritul pedagogiei,
al dragostei față de elevi. Că nu poți lua cetățeni de pe stradă și să-i pui la
catedră, cum sugera nefericit o fostă ministră. Eu mi-am făcut datoria. Am
scris, dar cine aude? Aștept și alte opinii.