Nu este energie din cauza incompetenței guvernelor post-decembriste

 Înțeleg, bineînțeles că înțeleg. Nu e energie neam. N-ai cum s-o scoți din piatră seacă. Țara vecină, prietenă și frățească, Ungaria, e în același rahat. Nu e energie. Deci va trebui (a cîta oară?) să strîngem cureaua și să închidem TV, frigider, mașină de spălat, aer condiționat, fier de călcat, lumină (luptă, libertate).

De unde nu e nici Dumnezeu nu cere. Trăiască opaițul! Unde-s centralele pe gaz? Unde-s hidrocentralele gata 99%? Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele?

Însă, pentru că tot fac parte dintre cei care vor plăti (a cîta oară? – hm, mă repet) prostia, habarnismul, heirupismul, lenea și incompetența guvernului / guvernelor, asta înseamnă că trebuie să și tac și să belesc ochii la datorie, cu o figură tîmpă pe muian?

Nu, dragii moșului. În urmă cu 15-20 de ani, România producea cam cu 50% mai multă energie, avea una dintre cele mai echilibrate structuri energetice. Am trecut la modernism ecologic, vindem la zero valoare ziua și cumpărăm la prețuri astronomice noaptea. Dănilă Prepeleac să ne judece!

A, uitasem. Cei care se revoltă au devenit, peste noapte, dujmani.

Florin IARU

Aer cu diamante

Ea era atât de frumoasă

încât vechiul pensionar

se porni să roadă tapiţeria

scaunului pe care ea a stat.

În iarna curată, fără zăpadă

maşina uscată încercă s-o ardă.

Dar ea de mult coborâse când s-a auzit

înghiţitura.

Şoferii mestecaţi

au plâns pe volanul păpat

căci ea nu putea fi ajunsă.

În schimb era atât de frumoasă

încât şi câinii haleau

asfaltul de sub tălpile ei.

Atunci portarul îşi înghiţi decoraţiile

când ea intră în casa fără nume

iar mecanicul sparse în dinţi

cheia franceză şi cablul

ascensorului ce-o purtă

la ultimul etaj.

Paraliticul cu bene-merenti

începu să clefăie clanţa inutilă

şi broasca goală

prin care nu putea curge

un cărucior de lux.

Ei cu toţii mâncară

piciorul mansardei

ei cu toţii mâncară ţiglă

când ea urcă fâlfâind pe acoperiş

când ea nu putea fi ajunsă.

Meteorologul de pe muntele Golgota

roase timpul probabil

iar ultimul Om în Cosmos

îşi devoră capsula

când ea depăşi sistemul terestru

- Ce-ai să faci de-acuma în cer? -

au întrebat-o

cu gurile şiroind de regrete.

Dar ea era atât de frumoasă

încât a fost la fel de frumoasă

şi-n continuare.

Iar ei nu găsiră în toată

lumea largă

destule măsele

destule gâtlejuri

în care să spargă

să macine să îndese

distanţa care creştea mereu

şi restul cuvintelor până la moarte.

Florin IARU

Poesis - Florin IARU

 Dansatorii

Dansam în stradă, dăduseră

muzica tare, la maximum.

Sărea sângele din timpane şi nas.

Curgea bogat, înfăcărat pe piept.

Şi noi dansam tot mai avântat.

Din ce în ce mai apropiaţi.

Din ce în ce mai aglomeraţi în singurătatea

ce ne răsucea răsufările

ca pe o batistă, ca pe o mănuşă.

Numai chipul ei era palid.

Tot mai ferbinte, tot mai asudat,

degetele şi talia i le-am apucat

şi, cu un gest ieşit din minte,

i-am rupt rochia transparentă, cuminte.

Ce nebunie.

Iată pielea de catifea.

Iată subsuoara apunând în decembrie.

Iată-i sânul iluminat de o

muzică tăind în carne vie.

Erecţia o întâmpină bezmetică.

Era de o frumuseţe electrică.

Eram dansatorii înfriguraţi ai străzii,

alunecând pe sângele ce se închega mărturisind

că mai suntem vii - încă puţin, încă un minut -

dansându-ne partea.

Şi când corpul meu dansator

a intrat în frigul ei calm, palid, perfect,

sângele a acoperit muzica, grijuliu, precaut.