Poetul care scoate lumina din noapte

E prima dată când citesc o carte semnată de jurnalistul, prozatorul și poetul Alexandru Petria, nu frânturi de poeme în galopul de pe Facebook, unde înțelesul se pierde deseori. Poate de aceea după ce am parcurs volumul de poeme „Triaj prin sânge și valuri”, apărut în 2024 la Ed. Tribuna, mă declar fascinată de călătoria prin poezie existențială, a unui poet de atitudine și altitudine care, de-a lungul vremii, s-a evidențiat prin scrierile sale publicistice, ca un formator de opinie implicat, dedicat, pătimaș chiar, care surprinde degradarea vieții contemporane și metehnele societății actuale.

Caracterizarea făcută de poetul și criticul literar Ion Cristofor, în eseul „Un lup singuratic” în revista „Tribuna” este mai mult decât aș putea spune eu care îi cunosc de puțin timp activitatea literară și publicistică: „Alexandru Petria este un franctiror solitar al presei românești de după 1990. Un cavaler fără pată și prihană, ce pune adevărul mai presus de orice. Un ziarist situat la polul opus al presei vândute de azi, dotată cu vocația slugărniciei. Publicist de talent, de mare probitate etică, Alexandru Petria s-a afirmat deopotrivă ca prozator și poet, autentic în ambele ipostaze.”

Alexandru Petria este un autor despre care până mai ieri, nu știam mai mult decât că-i place să scrie și, după cum am descoperit, o face cu pasiune, într-un mod voit excentric, așa cum și trăiește, ceea ce îl face oarecum singular în lumea literară contemporană, în care se simte „un lup singuratic”. Nu pentru că vrea să impună o direcție, ci pentru că își urmează calea fără a-și căuta adepți, vorbind „propria limbă”, singura și aceeași limbă care nu e „bifurcată ca șarpele,/ două limbi ascunse în una – depinde a cui binevoință o căutai”. Nu vrea să placă, ci să fie întregit cu propria-i ființă și conștiință, nelăsându-se afiliat ori asimilat decât de propriile credințe și valori, rămânând o „voce” distinctă în hărmălaia literară de pe la noi. Are un crez de la care nu se abate „cum ai o singură moarte, așa și o singură voce”, și ea, vocea „e cartușul din buzunar care-ți dă siguranță când îl pipăi”, îl urmează și îi definește parcursul literar.

 Poemele poetului Alexandru Petria par să fie scrise când cu pana, când cu spada. Scrie și despică, scrie și respiră, scrie amar și cuprins de o mare dezamăgire „ca o flacără/ care nu urcă pe panta oricărui aer”. Dacă e să ne referim la titlu, putem spune că scrie chiar cu sânge, un element al vieții care sugerează intensitatea trăirii, autenticitatea și conectarea profundă cu sinele. Scrie, evidențiază și ironizează cu un sarcasm bine dozat, tot ce crede că este nepotrivit în societatea de astăzi plină de bube, neputințe și mediocrități, fără a da însă soluții, ci doar din postura de fin observator: „după 40 m-am obișnuit să privesc oamenii în ochi/ până le scrâșnește coloana vertebrală/ și-i scapă aroganța în pantaloni”,  „salvarea-i spațiul care ne hurducă”, „scufundarea-i o naștere cuprinzătoare”, „îți atârnă gura de inimă/ și te crezi specialist”, „timpul este boala și noi simptomele”, și exemplele pot continua cu generozitate. Căutând în avalanșa de întrebări și posibile răspunsuri, sensul existențial, dar și „pacea imposibilă”, „o pace totală în lume” pe care „nimeni n-o să ajungă s-o poarte pe picioare”. Poezia sa se distinge printr-un limbaj expresiv și alert, aforistic pe alocuri, direct și lipsit de zorzonele „spune ce gândește și gândești -/ un sadism al adevărului sau un masochist asumat?”, nu știm! Cert este că îndeamnă la atitudine, militează pentru păstrarea integrității morale și spirituale, amintind că viața e „o lupă înșelătoare”, care ne face să plătim „până la ultima suflare” când „ora judecății nu întârzie”.

Poemul „lumina ascunsă în lumină” este unul dintre cele mai grăitoare exemple că poetul își asumă să fie o conștiință vie care nu abdică, ci își asumă în plină tulburare planetară, în plină furtună socială, poziția de a rămâne în granițele propriului adevăr,  conștient „că te arzi când atingi lumina”, „lumina reală” care „are spatele luminii lor”, ori că „dimineața/ n-are rost să se spele pe ochi că e noapte” , „adevărul e dincolo de ce pare”, refuzând să intre în pielea „fiecărui nebun” care „se bate/ pentru măcar două minute pe soclu”. Aceeași atitudine o regăsim și în poemele: „nu știu dacă merită să-mi prăfuiesc pantofii”, „dreptatea orbilor”,„duceți-vă dracului!”, „alunecarea în lume” etc. Remarcabile și „joint”-turile care definesc succint dragostea: „să dai apă/ fantomelor/ ca să înverzească”, „o să te iubesc/ până curentul electric/ se va opri în cabluri să respire”, fericirea: „fericirea-i ca o clipire fără ochi/ când tremură sufletul pe tine; /ochii vin/ când nu mai sunt de folos”. Tonul grav cu care abordează marile teme și temeri existențiale, se îmblânzește când amintește de fiica sa, copilărie, bunici, dragoste. De mare sensibilitate este poemul „pe două inimi n-are trecere zăpada”, amintindu-ne că după lumină, „singurul lucru/ care nu se uzează” este iubirea „dacă vine iarna și copacii își strâng/ la piept/ mâinile de frig/ să-și țină caldă seva,/ ne strângem și noi în brațe, iubito” (…) „o să rezistăm/ cum rezistă copacii”.

„Triaj prin sânge și valuri” un titlu incitant care atrage atenția, te duce cu gândul la triajul unei gări unde trenurile se descompun și se recompun pentru a porni în alte direcții, triajul care se face la urgențe repartizând bolnavii pe diferite secții. Poate fi interpretat ca o metaforă a procesului de selecție și confruntare cu experiențele intense ale vieții, într-un context marcat de suferință, pasiune și schimbare. O invitație la introspecție și la explorarea profunzimilor emoționale, într-o lume în care trebuie să navigăm prin valurile imprevizibile ale existenței, purtând cu noi rănile și pasiunile care ne definesc. În spatele angoaselor de care încearcă să se elibereze, a privirilor care-au obosit să vadă „că și calculele foarte realiste/ sunt fix pix”, concluzionând amar „se întâmplă numai ce e dat și puterea nu-i la noi”, este lumina – simbol al speranței, al eternului, temă prezentă atât în volum, cât și în operele multor autori.

154 de pagini de poezie autentică marca Alexandru Petria – poet neconvențional care nu se limitează la o simplă observație a realității. Folosindu-se de simboluri puternice: triaj, sânge, valuri, lumină, poezia lui devine un instrument de analiză a condiției umane, invitând cititorii la introspecție și reevaluarea valorilor personale și sociale. 144 de poeme despre adevărurile care nu tac, despre „cât sens împachetează aparența lipsei de sens”. Cartea începe cu poemul „când încep să fugă câinii în oraș” și se încheie cu „rămâne pe altădată”. Un cuprins ce incită la lectură pentru a afla scenariul care are loc în aceste coordonate și dorința de a ști ce promite poetul la finalul cărții. Deznodământul se dezvăluie doar citind pe verticală un poet cu un parcurs existențial tumultuos care are încă multe de spus. Ca o concluzie finală, aș putea spune că „Triaj prin sânge și valuri” este un volum de atitudine, unul care nu iartă, nu mângâie, dar scoate lumina din noapte.

Mihaela Aionesei

POEŢI în NORD LITERAR, AUGUST 2016

VERSURI DE: IOANA TRICĂ, GELU DRAGOȘ, MIHAELA AIONESEI - NR.7-8/IUL.-AUG.2016 Ioana TRICĂ Chipul meu de-astă-vară Nu știu ce să fac cu stolurile de fluturi din capul meu Poate ar trebui să le aduc aminte că e iarnă  E iarnă peste câmpurile de la Grindu. În jur se aşterne moale zăpada În oraşul tău ninsoarea e neagră şi miroase a cauciuc şi a benzină Aici pe câmpurile de la Grindu ninsoarea e albă și e multă lumină. Vino, n-am nicio adresă. Nici nume nici stradă Doar linişte și nopţi adânci. Prea multe. Lacuri sau nori de cerneală. Vrăbii în podul casei și stoluri de fluturi ce au rămas pe chipul meu de-astă-vară. Falsă luciditate Cea din urmă ninsoare nu ne leagă de nimic. Se face doar o pace adâncă luminoasă şi moale în care să ne cuibărim un centimetru de timp să exersăm o stare de fericire cu formele ei calde şi goale. Apoi să o aruncăm pe geam iar ea să-şi rostogolească sunetele ei false rotunde pe care noi - oricum - nu le doream. Scrisoare către falşi prieteni Fac ce pot Unele lucruri le termin, altele nu Trec pe lângă maluri stinghere cariatide de nepăsare Sfârşitul unui an nici tigru nici leu mă ignoră, îl ignor Fac ce pot. Începutul nu-l ştiu, sfârşitul e înscris în început Vin din ceasuri străine de mine şi tac. vă las vouă liniile stridente ale zilei, promisiunile false şi dulcegăriile de sezon. vă las vouă iluzia succesului, frazele zornăitoare şi premiile date reciproc. eu ascult vocea tăcută a câmpiei, nimic din ce preţuiţi voi nu ajunge aici.  În rest, fac ce pot Unele lucruri le termin, altele nu. Înserare fără de timp Înserare fără de timp sau fără de scop peste albul în care se întorc norii cu chipul ascuns al zilei de ieri Aici nu e decât lumea – O prezenţă albă continuă gata să fie ştearsă din timp Nu sunt decât oamenii şi culorile gândurilor umbrele şi luminile faptelor lor Aici nu e Nimeni. Cuburi de oglinzi Aceiaşi ochi de lumină târzie îi urmăresc paşii nesiguri De pe terase albe de nori se-apleacă rece amintirea Cărări capcană scânteind în umbră şi în luciul adânc al fântânii Amiaza se încheie aşa cum a început cu respiraţia înaltă a gândirii cu tăierea cuvintelor în blocuri de piatră şi cuburi de oglinzi răsturnate. Gelu DRAGOŞ pentru femeia ce-o aştept sufletul meu e o coală de hârtie pe care inima a început să scrie femeie pentru tine al iubirii vers din vise mi-am clădit un univers în care suntem împreună o tu şi un eu nedespărţiţi şi drept dovadă la picioarea îţi aştern covor din lăcrimioare îmbălsămate în lacrimi de iubire să ne aducă fericire. Aşa am trăit eu între două inundări ale sufletului am săpat o fântână cu apă limpede răcoroasă cu braţele-mi aspre am ridicat o casă visând lalele pestriţe împreună cu Ana am zămislit doi copii ce ne sunt lumina vieţii printre atâtea coşmaruri hăituit de atâtea năluci şi  rele am zărit lumina chipului Tău Doamne ştiu, ca să fiu cu Tine va trebui să plec departe… Curând… Atâta frumuseţe cuprinde fiecare zi Când soarele şi luna îşi fac bine treaba Dar oricât de multă dragoste mă împresoară Atât de monoton îmi curge izvorul vieţii mele Nimic nu e spectaculos în toate cele Doar faptul că Tatăl n-a uitat încă de mine… Mă sting în fiecare zi câte puţin când nu te am pe Tine Şi tot mai mult mă tem de iad şi focurile gheenei Smerit te port în suflet şi-n gându-mi zi de zi Prin valurile vieţii îţi spun Doamne Isuse Sfinte Eu doar prin Tine şi Tatăl pot răzbi… Mihaela AIONESEI (Târgu Secuiesc) povestea cuielor mele am terminat cu greu liceul electromecanic la treapta întâi viața era să-mi tragă o țeapă și să nu mai intru într-a doua să învăț cum se sapă roua cu diploma în buzunar am fost mulți ani cel mai constrâns hoinar ce n-avea bani nici de cafea ce fete/ ce plimbări/ ce alea alea... erau doar vise împachetate în dulăpior m-am întrebat de multe ori ce caut eu printre atâtea agregate șuruburi și cuie netede sau striate când mintea mea-i călare când pe-un roib alb când pe unul verde și când nimeni nu mă vede dau cu mine de pereții care prind contur de astre negre sau albastre se zgâiesc la mine mirate precum câinii așteptând luna albă la apus ce viață plină de cucuie am dus conice sau rotunde îmi aminteau mereu că n-am loc niciunde așa că m-am întors la viața mea de cuie cu cap cârlig/ teșit sau înecat așa mi-am învățat stările care au urmat și poate dacă nu aș fi știut cum se ține șurubelnița dreaptă nici rănilor nu le-aș fi putut spune cum să stea aliniate ca niște soldăței de plumb nu, nu plumbul lui Bacovia ci cel de-a lungul timpului adunat de care-mi vorbea un doctor la un control de rutină cică-s cariată de boli și plină de rugină iar plumbul în cantitate mare devine toxic și atrage după el și alte metale mai grele ei și care ar fi Doamne marea greutate cu o tijă de oțel în spate sunt mai puternică decât puful de păpădie pe care-l ții Tu la pălărie am să mă strădui să-l țin în frâu până voi înghiți toate cuiele repartizate până inima se va da deoparte să-i facă crucii Tale loc dar până atunci Doamne mai lasă-mi timp de-o poezie pe care s-o scriu cu mândrie liceului care să fiu dârză m-a învățat chiar dacă greu l-am terminat pelerin fără umbră forma de biserică stă în rugăciuni azil cerând rănilor mute aceeași gloată oferă nelegiuirilor răstignirea - capul pelerinului vrem! al acestui neisprăvit ce umblă cu nerușinare îmbrăcat în poem - să-l răstignim! să-l răstignim! s-avem sânge să bem! sufletul se făcu ghem silabele s-au bătut în cuie partea nevăzută s-a urcat pe cruce șiroiau macii soarele se zvârcolea ca frunza în toamnă arsă îngerii chemau vracii magii dezlegau mistere șarpele sâsâia disprețul se împrăștia în aer ca praful ciupercilor otrăvitoare pescărușii înalță giulgiul marea geme dincolo de orizonturi lumina