Ion Mureșan, un mare poet contemporan!

 

„Tocmai ce-l cunoscusem la Târgu-Mureș cu ocazia spectacolului „Când vor înflori cireșii”, în care, cu bucurie, a acceptat un rol. Se implica în proiecte culturale. Repeta pentru un alt rol în piesa unui confrate scriitor și dramaturg. Își dorise să devină actor, iubind nespus teatrul, dar a ajuns în final magistrat și apoi avocat. Un om erudit, poet curajos, un om drept și bun, rebel când se revolta împotriva nedreptății (după cum reiese din întreaga sa biografie, dar și după cum s-a descris el însuși), Ioan Herlea era descendentul lui Avram Iancu!!!! Cu o astfel de moștenire genetică, ar fi putut fi altfel? Ioan Herlea nu mai este... A plecat în veșnicie... cu dorurile și visurile sale! Dumnezeu să-l odihnească în pace!”

Simona MIHUȚIU, scriitor

Biografie Ion MUREȘAN

Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu Secolul 16 - Secolul 17 Secolul 18 - Secolul 19 Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism Romantism - Realism Parnasianism - Simbolism Naturalism - Modernism Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism Suprarealism - Proletcultism Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română Scriitori după genuri abordate Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru) Poeți - Eseiști Nuveliști - Proză scurtă Literatură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

v • d • m

A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj Napoca (1981). A făcut parte din gruparea revistei „Echinox”. După absolvire devine membru al cenaclului „Saeculum” din Beclean. Între anii 1981 și 1988 a fost profesor de istorie în comuna Strâmbu. Din 1988 devine redactor la revista „Tribuna” din Cluj. În prezent este publicist comentator la un ziar clujean și redactor-șef al revistei „Verso” din Cluj. A debutat cu poezie în revista „Cutezătorii” (1968). În 2005 a fost invitat în Franța în cadrul programului „Les Belles Étrangères”.

Volume publicate

Poeme

• Cartea de iarnă, București, Ed. Cartea Românească, 1981
• Poemul care nu poate fi înțeles, Târgu Mureș, Ed. Arhipelag, 1993
• Le mouvement sans coeur de l'image, traducere în franceză de Dumitru Țepeneag, Belin, 2001
• Paharul / Glass / Au fond de verre, cu desene de Ion Marchiș, traduceri de Virgil Stanciu și Dumitru Țepeneag, Baia Mare, Fundația Culturală „Archeus” & Scriptorium, 2007
• Zugang verboten / Acces interzis, Büroarcrasch, Viena, 2008, tradusă în limba germană de Ernest Wichter
• cartea Alcool, Bistrița, Ed. Charmides, 2010

Eseuri

• Cartea pierdută - o poetică a urmei, Bistrița, Ed. Aletheia, 1998

Antologii

• Antologia poeților tineri (antologie de George Alboiu), București, Ed. Cartea Românească, 1982
• Antologia poeziei române de la origini până azi (antologie de Dumitru Chioaru și Ioan Radu Văcărescu), Pitești, Ed. Paralela 45, 1998
• Poezia romana actuala, vol. I (antologie de Marin Mincu), Constanta, Ed. Pontica, 1998
• Antologia poeziei generației '80 (antologie de Alexandru Mușina), Brașov, Ed. Aula, 2002
• Voor de prijs van mijn mond  – antologie de poezie română a ultimei jumătăți de secol, Ed. Poezie Centrum, Belgia, 2013, introducere și traducere de Jan H. Mysjkin

Este prezent în:

• Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), - "Lumina piezișă", antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români în traducerea lui Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 1994, ISBN 3980387119

Afilieri

• Membru al Uniunii Scriitorilor din România
• Membru fondator al Asciației Scriitorilor Profesioniști din România (ASPRO)

Premii

• Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România (1981)
• Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România (1993)

Alte activități

În august 2010 a susținut un recital de poezie la festivalul FânFest, Roșia Montană în cadrul campaniei „Salvați Roșia Montană”.

Speranța salvării conștiinței

Ispitele Gloriei

POSTFAȚĂ

 

După  binemeritatul succes pe care l-a avut cu piesa de teatru „Speranța nu urcă niciodată cu liftul” Simona Mihuțiu surprinde din nou, demonstrând fără echivoc că drumul pavat cu flori  către dramaturgie nu s-a datorat unei întâmplări norocoase ci este rodul unui imens talent nativ asemeni unui vulcan care odată erupt explodează într-o feerie de scântei extraordinare.

Meritul scriitoarei nu se rezumă însă doar la talentul său în a construi iscusit o piesă de teatru dar și la alegerea subiectului bine ancorat în realitatea de-a dreptul incredibilă a prezentului. Prin scrierile sale Simona Mihuțiu nu este numai o voce literară puternică a zilelor noastre dar mai ales un glas al adevărului, un ecou al simțămintelor, îngrijorărilor și temerilor cu care ne confruntăm cu toții.

Piesa de teatru ISPITELE GLORIEI  are ca subiect conștiința, mai exact conștiința umană, cea care ne diferențiază de alte viețuitoare, de inteligența artificială și roboți, pentru că așa cum spune François Rabelais „ Știință fără conștiință este ruina sufletului”(François Rabelais)

Autoarea Simona Mihuțiu este un scriitor asumat, care a înțeles pe deplin rolul primordial al scriitoruluiresponsabil în societatea de azi.Fiind conștientă de puterea ’’armei’’ pe care o deține, autoarea o folosește inteligent, această piesă de teatru fiindun ecou al conștiinței scriitoarei care se întreabă atât de firesc:’’Fără conștiință, lumea ar mai exista?’’

Pornind de la cuvintele lui Mihai Eminescu conform cărora: ’’Conștiința este tocmai punctul de gravitație al individului. (Mihai Eminescu) observăm că în lumea de azi aflată într-o transformare accelerată și prăbușire forțată, orientarea este spre amputarea acestui ’’punct de gravitație al individului’’. Îndepărtarea de valorile vechi, tradiționale și morale ale familiei, educației și credinței duc în fapt la îndepărtarea de conștiință. ’’Atât de mare e înșelăciunea, că primesc cu plăcere în suflete momeala aceea și nu se gândesc că plăcerea aceasta, ce poate răni, este scurtă și trecătoare, pe când durerea e continuă iar învinuirea conștiinței, cumplită.’’ (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Lectura  piesei de teatru ISPITELE GLORIEI acaparează atenția cititorului de la primele pagini și o întreține la aceeași intensitate până la final, printr-o intrigă bine țesută, personaje bine conturate și un dialog spumos, ușor și fluid care-i dă naturalețea unei căderi de ape limpezi și profunde. Nu voi cădea în ispita povestirii acestei minunate piese de teatru pentru că nu doresc să-i știrbesc cititorului extazul descoperirii, de aceea voi puncta câteva aspecte importante pentru care merită să o citiți.

Doresc să evidențiez coperta acestei cărți  care este  realizată de  tânăra artistă plastică IRIS RÎPĂ într-o sinergie perfectă cu subiectul piesei de teatru, subliniind încă o dată sclipirea talentului său de excepție.

Cu o creativitate extraordinară scriitoarea- dramaturg Simona Mihuțiu creează un dialog între real și ireal, personificând conștiința pictoriței Gloria într-un personaj, sincer, direct, plăcut și angelic pe care o numește foarte inspirat: ’’Angi’’.

La polul opus personajul pictoriței Gloria este sinuos, plin de semne de întrebare, fapt ce lasă  loc descoperirilor ulterioare de tot felul, scriitoarea jucându-se cu sensul cuvintelor și presărând dialogul cu umor, spre deliciul cititorului.

Fiecărui personaj îi este desenat de la început un profil psihologic de bază, oferind un contrast interesant și atractiv între personaje dar și în evoluția proprie ulterioară care se accentuează cu fiecare scenă, lăsând ușa larg deschisă surprizelor, iar scoaterea la lumină a unor secrete îngropate demult creează un suspans emoțional.

Lumea artelor este o lume fabuloasă în care se întâlnesc în îmbrățișări și uneori în ciocniri violente întunericul cu lumina, tristețea cu veselia sau minciuna cu adevărul. Pictura, la fel ca celelalte arte reprezintă în fond, exprimarea unor stări, trăiri, visări, emoții și sentimente pe care artistul  le redă prin mijloacele creative de care dispune iar autoarea știe sa scoată in evidență acest fapt.

Atât de frumoasa temăa iubirii este și ea prezentă în piesa Simonei Mihuțiu. Sentimentele profunde stau la baza relațiilor solide pe care nu le dizolvă nicio furtunăchiar dacă vine cu un bagaj ascuns din trecut.

 Cartea este presărată cu lecții de viață spre care cititorul este condus pas cu pas. Întâlnim aici punerea în scenă a câtorva proverbe și zicători românești: „ Neîncrederea naște neîncredere’’, „Iubirea adevărată învinge’’  ‚„Minciuna are picioare scurte’’, „De ce fugi în spate duci’’ ‚ „Cea mai bună minciună este adevărul’’ dar și confirmarea zicerii lui Albert Camus:  „Totul începe prin conștiință și nimic nu are valoare decât prin ea’’. (Albert Camus)

De mici am fost educați să nu ne însușim ceea ce nu ne aparține dar deseori credem că furtul este doar acela material, de bani sau obiecte, uitând că și furtul intelectual tot furt este, furtul unei idei sau al unui plan fiind la fel de grave. Răzbunarea unui furt cu altul nu face niciuna din fapte mai puțin culpabile.

În mod evident mustrarea conștiinței nu poate să apară decât atunci când ești conștient că ai făcut ceva incorect, dar ce ne facem atunci când „incorect’’ este toleratdevenind „acceptabil’’ sau ’’scuzabil’’ și conștiința ațipește spre adormire veșnică?

 În lumea de azi, tot mai des, întâlnimmediatizatacel model ’’scuzabil’’, acel așa-zis ’’acceptabil’’ fiind considerat semi corect care este dat de vip-urile de cancan. Din păcate atunci când se intervine greșitîn mod constant, chiar la noțiunile ce stau la  baza principiilor valorice, prin modele de conduită eronate nu avem cum să așteptăm o mustrare corectă a conștiinței, fie individuale  sau colective! Compromiterea valorilor tradiționale și morale, ale familiei, educației și credinței, otrăvesc viitorul pentru că acestea duc la adormirea sau uciderea conștiinței!

O altă lecție pe care ne-o predă autoarea este lecția succesului sau „La noblesse oblige”  Dacă drumul pentru atingerea piscului celebrității  este deosebit de anevoios, greu și plin de obstacole, ceea ce este cel mai greu, odată ajuns acolo, e să te menții în vârful gloriei. Personajul  Gloria  simte presiunea celor din jur dar și nevoia proprie de a confirma celebritatea de care se bucură,  prin măsura talentului său.

Autoarea reușește să aducă cu succes în lumina reflectoarelor momentul de inspirație, intuiția creativă ce se transmite prin acel flux divin, ca pe o  linie aproape invizibilă ce separă faima de anonimat.

Așa cum creația unui artist este considerată terminată doar atunci când  conștiința îi dictează sentimentul de  mulțumireși piesa de teatru ISPITELE GLORIEI se sfârșește atunci când  scriitoarea Simona Mihuțiu simte că mesajul ei a fost transmis și atâta timp cât mesajul ajunge la cine trebuie  mai avem „speranța de salvare a conștiinței’’ pentru că speranța moare ultima!

Mihaela CD

 TWUC, LSR, WPAC

 

Radiografia unui viitor iminent

 

Dacǎ pânǎ în prezent talentata autoare SIMONA MIHUŢIU ne-a obiṣnuit cu volume de prozǎ lungǎ sau scurtǎ, versuri , eseuri  ṣi diverse articole, iatǎ cǎ asistǎm  acum la un  debut pe cât de inedit pe atât de spectaculos într-un domeniu nou.

Scriitoarea Simona Mihuțiu  marcheazǎ în agenda  sa personalǎ încǎ un succes  notabil prin abordarea unui nou gen literar ṣi anume piesa de teatru SF, un domeniu pe care reuseṣte sǎ îl stapâneascǎ cu mare uṣurințǎ ṣi naturalețe fiind parcǎ fǎcute una pentru cealaltǎ.

Piesa de teatru ''Speranța nu urcǎ niciodatǎ cu liftul'' depǎṣeṣte domeniul strict al SF ului (inimaginabil) îngemǎnându-se cu realitatea unui viitor probabil ṣi iminent  care ne înfricoṣeazǎ  pe toți în mare mǎsurǎ.

Cunoscutǎ ṣi respectatǎ de  colegii de breaslǎ ṣi de cititori  pentru opiniile sale  drepte, verticale ṣi  fiind o înverṣunatǎ apǎrǎtoare a demnitǎții umane  ṣi a salvǎrii umanitǎții ,  autoarea Simona Mihuțiu doreṣte sǎ atragǎ atenția cititorilor asupra  realitǎții în care ne aflǎm ṣi a  prǎpastiei  în care urmeazǎ sǎ cǎdem prin robotizarea acceleratǎ ṣi transhumanism, chiar ṣi  prin subiectul ales al  aceastei piese de teatru.

Citind cartea de la un capǎt la altul  inclusiv recenziile ṣi impresiile  care s-au scris despre aceastǎ  carte, nu doresc sǎ mai povestesc ṣi eu  întreaga piesǎ, lǎsând aceastǎ plǎcere sǎ fie descoperitǎ de cititor, dar voi evidenția  câteva aspecte  care m-au impresionat. 

Piesa de teatru ''Speranța nu urcǎ niciodatǎ cu liftul'' a Simonei Mihuțiu semnaleazǎ ṣi explicǎ cititorului povestea viitorului iminent  printr-o radiografie clarǎ , prin punerea în scenǎ a fiecǎreia din cele  trei pǎrți  în 7  scene bine detaliate fiecare. Conflictul prezentat  aici  dintre uman ṣi robot ne trage un semnal de  alarmǎ cǎ ne  aflǎm mai aproape ca niciodatǎ de acea  linie ce  separǎ realul de ireal, posibilul de imposibil ṣi ordinea de haos.

Drept vorbind latura SF  nici nu  ne mai pare atât de fantasticǎ în ziua de azi mai degrabǎ profund dramaticǎ  prin pierderea sentimentelor ṣi a empatiei.Pânǎ ṣi lacrimi au fost fabricate roboților nu din dorința  de a exprima sentimente ci din dorința de a  copia cât mai bine omul  

Firul  narativ al textului dramatic se desfaṣoarǎ între dramǎ ṣi comic, pe alocuri cu dialoguri spumoase cu un voit accent satiric spre deliciul cititorului.

Faptul cǎ scriitoarea Simona Mihuțiu  este  de profesie medic  ii  dǎ acesteia  un bilet în fațǎ  la abordarea unor teme medicale care prin detaliile medicale  oferite  dau veridicitate  poveṣtii.

Autoarea pune degetul pe ranǎ  ṣi abordeazǎ  tematica  seniorilor  care ajunṣi la vârsta a treia  necesitǎ îngrijire medicalǎ permanentǎ, multǎ  rǎbdare ṣi  empatie. Cu un sens al realitǎții care e de-a dreptul dureros  Simona Mihuțiu releveazǎ comportamentul  mai puțin elegant  al unei persoane în varstǎ  care nu mai aṣteaptǎ nimic de la viațǎ, cǎreia  singurǎtatea  ṣi  suferința i-au  împietrit finețea ṣi rǎbdarea, fiind teribil de frustratǎ de situația  fǎrǎ scǎpare în care se aflǎ.

Lipsa personalului, a mâinii de lucru care sǎ îngrijeascǎ bǎtrâni  este una realǎ  in România iar înlocuirea acestora cu roboți este foarte probabilǎ  într-un viitor  mult mai apropiat decât am crede.

Schimbarea scǎrii  valorilor, scoaterea din uz a empatiei ṣi a sentimentelor  sunt vizibile peste tot  în viața de zi cu zi, inclusiv în relația  copii ṣi pǎrinți, angajatori ṣi angajați, etc Pǎrinții  trǎiesc  drama singurǎtǎții  iar copiii au devenit ei înṣiṣi roboți ai vieții, dezrǎdǎcinați globali  care nu mai  au sensibilitǎți.

Drama realitǎții este frumos îndulcitǎ de dialogurile dintre om ṣi robot  care te fac sǎ zâmbeṣti  prin folosirea sensurilor proprii ale cuvintelor.

Autoarea  evidențiazǎ  diferențele dintre uman ṣi robot punând un accent deosebit pe faptul cǎ nici aceṣtia din urmǎ  nu sunt veṣnici ajungând la fiare vechi. Iar dacǎ teribilul ''etern'' dispare din ecuație ṣi totul are o duratǎ de viațǎ  ṣi un termen de expirare inclusiv roboții, se pune întrebarea  de ce sǎ vrem cu atâta râvnǎ  sǎ renunțǎm la  sentimente, la umanism ṣi  la  trǎirile reale?Nu-i pǎcat sǎ ne auto distrugem  umanitatea?

Scǎparea de drama vieții prin moarte ca soluție ultimǎ m-a impresionat peste mǎsurǎ, este realǎ din pǎcate pentru multǎ lume ṣi auzim acest lucru  tot mai des.

Din fericire povestea acestei piese de teatru  se terminǎ cu gustul speranței pe buze, lǎsând sǎ se înțeleagǎ cǎ pânǎ ṣi roboții  pot  fi umanizați iar forța ṣi voința Celui de Sus este în fapt cea care conduce totul iar El  are întotdeauna ultimul cuvânt.

Subiectul  acestei piese de teatru  ascunde adevǎruri  dure care ar trebui sǎ ne punǎ pe gânduri pe fiecare dintre noi. Felicitǎri  autoarei pentru încǎ o realizare de exceptie!

Mihaela CD  

 

 

ICOANA MARIEI ÎN FIECARE MAMĂ

de Simona Mihuțiu

Maria-și plânge cu jale Pruncul cel Sfânt

Prin ochii oricărei mame de pe Pământ.

Din lacrimile lor amare se naște

Speranța-nvierii în Noaptea de Paște,

Căci iarba de pe mormânturi o vor uda

Și viață primind, din trupuri viață vor da.

În inimi Maria le deschide o poartă,

Lumina să intre, iubirea s-o-mpartă.

Puterea de jertfă pe frunți le-o pogoară,

Sufletu-și dau pentru ca viața s-apară!

Cu tălpile oricărei mame pășește blând

Maria, cu moartea ei „pe moarte călcând”.

Grafica: IRIS RÎPĂ

(din vol. de poezii în curs de apariție)

Sufletul Mihaelei C.D. – acum în palma mea

(impresii după lectura volumului de poezii Cu sufletul în palmă al Mihaelei C.D.)

 

Mihaela C.D. acordă atenție aspectului unei cărți, așa cum o face și cu revista ei de suflet, „Poezii pentru sufletul meu”. De data aceasta Mihaela C.D. vine înspre cititori Cu sufletul în palmă, noul său volum de poezii. Încă de la început descoperim incitantele picturi ale lui Mircea Ruștiuc care aduc prinosul de frumusețe acestei cărți, făcând-o atractivă încă de la o primă răsfoire. Structurarea tematică a poeziilor în 17 capitole, toate cu un titlu sugestiv, este o altă abordare care sugerează o multifațetare a profilului compozițional al autoarei

Iubirea, așa cum ne-a familiarizat și din volumele de poezii anterioare, ocupă un loc central printre temele Mihaelei, fiind considerată, după cum ne dezvăluie autoarea, însăși „ființa” ei: „Te rog rămâi, să nu mai pleci / Iubire mândră, tu îmi ești ființă”. Pentru poetă iubirea „este al vieții dirijor”, este sentimentul dătător de bunătate (poezia Lecția iubirii), forța care reușește să învingă obstacolele pe care viața le scoate în cale. Prin iubire „orișice furtună venit-a, noi am depășit-o” mărturisește prin versul său, autoarea (poezia O zi de vară). Prin iubire poți înțelege ce înseamnă iertarea, dar și ceea ce înseamnă fericirea, așa după cum descoperim în poeziile Iubindu-te am iubit, Fericirea-n doi etc.

Regăsim iubirea sub toate formele ei: iubirea dintre îndrăgostiți,  cu împlinirile și dezmăgirile ei, iubirea față de părinți, față de copil, ca în poezia Copilul meu cu inima senină, dragul de libertate, iubirea materializată în credință, oda vieții etc

Iubirea față de copii și iubirea față de părinți realizează un corolar tematic al unor poeme de mare sensibilitate, încărcate de trăiri autentice. Poeziile Dor de tata, Inimă sfâșiată, Dorul ud, pline de nostalgice aduceri aminte, transmit multă emoție. Poezia Ruga de mamă de copii uitată vibrează de sensibilitate. Poeta surprinde problematica socială a emigrării masive și consecințele tragice ale despărțirii de casa părintească și de cei dragi, rămași în țara natală. Și cine o putea face mai bine decât Mihaela C.D., ea însăși plecată de ani buni în țara frunzelor de arțar? Plecarea „cu sufletul departe” Mihaela o numește simplu: înstrăinare (poezia Vis împlinit). În Dorul părinților, poezie scrisă, deloc întâmplător, cu un iz popular, părintele se înreabă: „Pentru ce pe astă lume / Copiii se duc prin lume? / Părinții să-i părăsească / Suferința lor să crească?”.  În poezia Dincolo de loc și timp jalea doinei românești se aude până departe, dincolo de Ocean: „Într-o frunză de arțar / Plânge-o doină supărată”, pentru ca în poezia Judecata de apoi să asistăm la vibranta nevoie a poetei de a-și cere iertare: „Măicuță să mă ierți că-ți sunt departe”.

Poeziile cu temă socială demonstrează că Mihaela C.D. nu se apleacă doar asupra trăirilor proprii. Ea, ca un fin observator le conectează cu lumea exterioară, o lume „cu josu-n sus”, după cum ne spune în poezia Lumea de azi, o lume pentru a cărei salvare se așteaptă o intervenție divină: „Doamne, să ne ai în grijă / Lumea parc-a-nnebunit / Suntem împușcați și-o schijă / Șade-n sufletul zdrobit”. Poeta caută moralitatea pierdută în vâltoarea schimbărilor sociale și solicită imperios: „Rupeți lanțuri de ură” (poezia Libertate pentru toți). Plecarea ostașului de-acasă este surprinsă cu multă sensibilitate în poezia O rugă de mamă. Mihaela C.D. este îngrijorată de globalizarea răului, a nefirescului: „Aceleași spaime ne-apasă pe toți”, ne spune poeta, remarcând în același timp faptul că „Suntem și nu suntem totuși nimic / Pentru harta mondialelor schimbări” (poezia Al meu salut). Tonalitatea versurilor urcă spre răzvrătire  în unele poezii cu temă socială, cum ar fi Lege pentru ciocoi: „Din adânc să scoatem răul / Căci poporu-a fost trădat / Să-l tăiem cu fierăstrăul / Și-apoi răul scufundat.”

Căutarea sensului vieții în curgerea continuă a timpului „spre lumina de dincolo” este o preocupare firească, dar care densifică lirica, versurile căpătând adâncime prin reflecțiile metafizice. Nici Mihaela C.D. nu avea cum să-și refuze introspecția. Poeziile Unica monedă de schimb, Ironia sorții, Trăiește clipa sunt doar câteva exemple din multele care se pot da, care demonstrează maturitate în prospectarea sensului vieții, ca parte a unui mare și încă necunoscut Univers.

Toamna cea „șugubeață”, „dansând pe ale vremii sorți”, cu toate roadele, dar și cu desfrunzirile ei, este anotimpul ales simbolic de Mihaela C.D, pentru a descrie efemeritatea timpului, continua lui curgere, „murirea” vieții în capitolul „Pași prin ploaia vieții”. Amintirile sunt cele care leagă „prezentul formal” de un trecut fericit, în „dansul timpului”, împletind clipele în „țesătura vieții” și lor, poeta le răsunde cu o nostalgie care se transmite și cititorului.

Poeziile Mihaelei C.D. sunt elegante, poeta pledând pentru un feminism natural, neforțat, clasic. „Femeie, dă-ți voie să fii fericită!” ne îndeamnă convingător autoarea în poezia cu același titlu. De altfel, punând în vârful unei piramide a trebuințelor, morala tradițională, cea aducătoare de valoare socială și dreptate, libertatea justă, care nu încalcă principiul dreptului democratic al celuilalt, poeta se face remarcată prin acutul său simț etic. Chiar dacă ea crede că „suntem niște pământeni ce-s veșnic orbi” (poezia Visul crud), sau că „minciuna șade vitează / Dormind în conștiința ne-trează” (poezia Adevărul), găsește resurse de a spera că valorile spirituale vor fi repuse la locul lor, că ele vor guverna din nou mapamondul. Autoarea face invitații și îndemnuri cititorilor de a alege în viață principiile etice. Ea crede cu tărie că „rostul vieții e lăsat pe pământ / Să dăruiești continuu bunătate”  (poezia Trăind murirea), că trebuie „adevărului iar s-aprindem văpaia” (poezia Brâu de zdrobiri), că „cinstea este avuție”, atrăgând atenția cititorilor:  „Nu veți duce-n altă lume / Niciun gram de bogăție”. Ura, dușmănia, perfidia sunt înfierate în versurile sale, iar „pierderea valorilor” este cauza care poate conduce omenirea spre un previzibil sfârșit. „N-am să-nțeleg cum toți așa, deodată / Pierdut-au demnitate și onoare / Cum pot uita valori ce-au fost odată / Să se-ofilească tocmai ca o floare”, ne comunică autoarea în poezia Pierderea valorilor.

În foarte multe poezii regăsim aura credinței care leagă între ele celelalte teme abordate. „Tot ce ai crezi că ți se cuvine / Însă nu-i deloc adevărat / De fapt le-ai primit pe căi divine” (poezia Căi divine). La Divinitate face apel, ca un ultim și singur sprijin, pentru a-i readuce omenirii valorile creștine, întrebându-se retoric „Până unde? Până când?” mai poate involua specia umană. În spirit creștin, Mihaela C.D. se roagă: „Iartă-i pe toți, Doamne”.

Poeta a păstrat, ca pe o comoară de mare preț, dragostea pentru țara natală. Își exprimă sentimentul în versuri, cu sinceritate și fără înflorituri epatante. De altfel, revista „Poezii de suflet” și Galele pline de spiritualitate românească pe care le găzduiește la Montreal sunt exemple de patriotism cald, poeta încercând să adune, să unească, vocile lirice ale celor din țară, cât și ale celor plecați, să le facă auzite într-un spațiu geografic mult mai larg. În volumul de față, poeziile Românie, mândră mireasă, Suntem urmași ai lui Brâncuși, dar și acelea care evocă tristețea plecării pe alte meleaguri, sunt doar câteva exemple ilustrative în acest sens.

Versurile Mihaelei C.D. au claritate, nu au o abundență de metafore, au muzicalitatea rimelor și au o sinceritate în dezvăluirea sentimentelor, făcând cititorul părtaș în procesul comunicării. Mihaela C.D. îl aduce ca partener de conversație, de reflecție și dezbatere într-o paletă variată de teme, cu reflectare în contemporaneitate. Astfel, sufletul poetei ajunge din palma ei în palma celui care îi lecturează poeziile cuprinse în acest volum.

Simona Mihuțiu

 

 

Radiografia unui viitor iminent

 

Dacǎ pânǎ în prezent talentata autoare SIMONA MIHUŢIU ne-a obiṣnuit cu volume de prozǎ lungǎ sau scurtǎ, versuri , eseuri  ṣi diverse articole, iatǎ cǎ asistǎm  acum la un  debut pe cât de inedit pe atât de spectaculos într-un domeniu nou.

Scriitoarea Simona Mihuțiu  marcheazǎ în agenda  sa personalǎ încǎ un succes  notabil prin abordarea unui nou gen literar ṣi anume piesa de teatru SF, un domeniu pe care reuseṣte sǎ îl stapâneascǎ cu mare uṣurințǎ ṣi naturalețe fiind parcǎ fǎcute una pentru cealaltǎ.

Piesa de teatru ''Speranța nu urcǎ niciodatǎ cu liftul'' depǎṣeṣte domeniul strict al SF ului (inimaginabil) îngemǎnându-se cu realitatea unui viitor probabil ṣi iminent  care ne înfricoṣeazǎ  pe toți în mare mǎsurǎ.

Cunoscutǎ ṣi respectatǎ de  colegii de breaslǎ ṣi de cititori  pentru opiniile sale  drepte, verticale ṣi  fiind o înverṣunatǎ apǎrǎtoare a demnitǎții umane  ṣi a salvǎrii umanitǎții ,  autoarea Simona Mihuțiu doreṣte sǎ atragǎ atenția cititorilor asupra  realitǎții în care ne aflǎm ṣi a  prǎpastiei  în care urmeazǎ sǎ cǎdem prin robotizarea acceleratǎ ṣi transhumanism, chiar ṣi  prin subiectul ales al  aceastei piese de teatru.

Citind cartea de la un capǎt la altul  inclusiv recenziile ṣi impresiile  care s-au scris despre aceastǎ  carte, nu doresc sǎ mai povestesc ṣi eu  întreaga piesǎ, lǎsând aceastǎ plǎcere sǎ fie descoperitǎ de cititor, dar voi evidenția  câteva aspecte  care m-au impresionat. 

Piesa de teatru ''Speranța nu urcǎ niciodatǎ cu liftul'' a Simonei Mihuțiu semnaleazǎ ṣi explicǎ cititorului povestea viitorului iminent  printr-o radiografie clarǎ , prin punerea în scenǎ a fiecǎreia din cele  trei pǎrți  în 7  scene bine detaliate fiecare. Conflictul prezentat  aici  dintre uman ṣi robot ne trage un semnal de  alarmǎ cǎ ne  aflǎm mai aproape ca niciodatǎ de acea  linie ce  separǎ realul de ireal, posibilul de imposibil ṣi ordinea de haos.

Drept vorbind latura SF  nici nu  ne mai pare atât de fantasticǎ în ziua de azi mai degrabǎ profund dramaticǎ  prin pierderea sentimentelor ṣi a empatiei.Pânǎ ṣi lacrimi au fost fabricate roboților nu din dorința  de a exprima sentimente ci din dorința de a  copia cât mai bine omul  

Firul  narativ al textului dramatic se desfaṣoarǎ între dramǎ ṣi comic, pe alocuri cu dialoguri spumoase cu un voit accent satiric spre deliciul cititorului.

Faptul cǎ scriitoarea Simona Mihuțiu  este  de profesie medic  ii  dǎ acesteia  un bilet în fațǎ  la abordarea unor teme medicale care prin detaliile medicale  oferite  dau veridicitate  poveṣtii.

Autoarea pune degetul pe ranǎ  ṣi abordeazǎ  tematica  seniorilor  care ajunṣi la vârsta a treia  necesitǎ îngrijire medicalǎ permanentǎ, multǎ  rǎbdare ṣi  empatie. Cu un sens al realitǎții care e de-a dreptul dureros  Simona Mihuțiu releveazǎ comportamentul  mai puțin elegant  al unei persoane în varstǎ  care nu mai aṣteaptǎ nimic de la viațǎ, cǎreia  singurǎtatea  ṣi  suferința i-au  împietrit finețea ṣi rǎbdarea, fiind teribil de frustratǎ de situația  fǎrǎ scǎpare în care se aflǎ.

Lipsa personalului, a mâinii de lucru care sǎ îngrijeascǎ bǎtrâni  este una realǎ  in România iar înlocuirea acestora cu roboți este foarte probabilǎ  într-un viitor  mult mai apropiat decât am crede.

Schimbarea scǎrii  valorilor, scoaterea din uz a empatiei ṣi a sentimentelor  sunt vizibile peste tot  în viața de zi cu zi, inclusiv în relația  copii ṣi pǎrinți, angajatori ṣi angajați, etc Pǎrinții  trǎiesc  drama singurǎtǎții  iar copiii au devenit ei înṣiṣi roboți ai vieții, dezrǎdǎcinați globali  care nu mai  au sensibilitǎți.

Drama realitǎții este frumos îndulcitǎ de dialogurile dintre om ṣi robot  care te fac sǎ zâmbeṣti  prin folosirea sensurilor proprii ale cuvintelor.

Autoarea  evidențiazǎ  diferențele dintre uman ṣi robot punând un accent deosebit pe faptul cǎ nici aceṣtia din urmǎ  nu sunt veṣnici ajungând la fiare vechi. Iar dacǎ teribilul ''etern'' dispare din ecuație ṣi totul are o duratǎ de viațǎ  ṣi un termen de expirare inclusiv roboții, se pune întrebarea  de ce sǎ vrem cu atâta râvnǎ  sǎ renunțǎm la  sentimente, la umanism ṣi  la  trǎirile reale?Nu-i pǎcat sǎ ne auto distrugem  umanitatea?

Scǎparea de drama vieții prin moarte ca soluție ultimǎ m-a impresionat peste mǎsurǎ, este realǎ din pǎcate pentru multǎ lume ṣi auzim acest lucru  tot mai des.

Din fericire povestea acestei piese de teatru  se terminǎ cu gustul speranței pe buze, lǎsând sǎ se înțeleagǎ cǎ pânǎ ṣi roboții  pot  fi umanizați iar forța ṣi voința Celui de Sus este în fapt cea care conduce totul iar El  are întotdeauna ultimul cuvânt.

Subiectul  acestei piese de teatru  ascunde adevǎruri  dure care ar trebui sǎ ne punǎ pe gânduri pe fiecare dintre noi. Felicitǎri  autoarei pentru încǎ o realizare de exceptie!

Mihaela CD  

 

 

 

Poesis - Simona Mihuțiu

 

UN PORUMBEL ALB

A-ncremenit în gând o iarnă

De-atâta frig, de dor de vară,

De-atâta viscol ce se frânge,

De-ncărunțirea ce se-aștearnă

Pe nori bogați în ani-povară...

Privește-afară! Ninge! Ninge!

S-a-nțepenit și amintirea

De-atâta curgere-ntr-o doară,

De-atâta alb cu gust de sânge...

Și nu-și găsește rost rostirea -

Încep cuvintele s-o doară.

Privește-n suflet! Ninge! Ninge!

Un porumbel stă singuratic

Sau cel puțin așa îmi pare,

Pe-aripi zăpada îl atinge

Și-și va-nălța un zbor tanatic,

Căzând apoi în fiecare...

Privește cerul! Ninge! Ninge!

Gala Premiilor Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România

Când mă gândesc acum la seara de 27 noiembrie 2023 și derulez amintirile recente am senzația stranie că mă uit la un film în care una dintre protagoniste îmi seamănă – într-atât de ireală mi se pare nominalizarea mea pentru un premiu la Gala UZPR. Nici nu este de mirare, având în vedere că m-am văzut acolo printre mari personalități ale jurnalismului și culturii românești. Pe o parte îi cunoșteam din emisiuni televizate, pe alții din transmisiunile lor din teatrele de război. Unii reprezintă cu cinste instituții culturale, cineaști, scriitori. Majoritatea și-au dedicat întreaga viață jurnalismului, literaturii, culturii. Este de ajuns să îi numesc pe ceilalți câștigători ai premiilor UZPR: Tudor Barbu, Sofia Șincan, Pavel Constantin, Mircea Mitrofan, Neculai C. Muscalu, Dan Constantin Mireanu, Eveline Păuna, Bogdan Chirieac, Ruxandra Săraru, Daniela Șontică, Șerban Cartiș, Laurențiu Rădulescu și Costi Pahonțu, precum și două instituții care au susținut dinamic și constant presa în anul 2023 – Comisia Națională a României pentru UNESCO și Muzeul Național al Literaturii Române. S-au acordat premii „Opera Omnia” Sofiei Șincan și lui Adrian Vasilescu. Despre realizările celor premiați au vorbit de asemeni mari personalități, făcând câte un „laudatio” celor premiați, iar ații, nu mai puțin importanți, s-au aflat în Aula Universității Ecologice, București. A-i vedea pe toți acolo, in personam, mi s-a părut fabulos și copleșitor în același timp.

Egida galei a fost sugestivă, mai ales acum, în vremurile pe care le trăim: „Împreună pentru pace”! Cred că este nevoie, ca în orice breaslă, de strângerea rândurilor în jurul unor valori morale, de acest „împreună”, dar și de un echilibru care să confere un soclu bun păcii în societate și în lume. Adrian Ursu a spus că premiile i-au vizat pe aceia care nu ar putea fi înlocuiți prin acțiune, dăruire și sensibilitate de tehnologiile robotizate.

Momentele artistice picurate din când în când pe parcursul galei au adus savoare serii. Ne-am reamintit de vocea minunată a Ilenei Șipoteanu, dar și de melodiile nemuritoare ale lui Ducu Bertzi.

Încrederea în valoarea mea literară și publicistică pe care mi-a acordat-o domnul Nicolae Băciuț, propunându-mă pentru un premiu atât de valoros, este, fără îndoială, un alt fel de a spune că merg pe sensul corect al drumului meu. Oricum ar fi, mi-a atins și o coardă sensibilă a sufletului. Mulțumesc și conducerii UZPR, domnului Sorin Stanciu, organizatorul acestei gale, care a acceptat ca acest premiu să-mi fie acordat. Este un premiu și pentru Oradea, dar, prin calitatea mea de redactor la Vatra veche, este un premiu și pentru Târgu Mureș, deopotrivă!

Un moment aparte am trăit la final. Eram pe punctul de plecare când m-a oprit o doamnă, a cărei figură îmi era cunoscută. Cum excelez în materie de gafe, mai ales când întâlnesc persoane în alt mediu decât acela care le-a consacrat, m-am abținut să presupun, lăsându-i întâietate în conversație.

Mi-a spus că adoră poeziile mele pe care le citește adesea. Dacă nu m-ar fi oprit decența, aș fi luat-o în brațe. Mi-a făcut seara specială. S-a prezentat: actrița Doina Ghițescu. I-am dăruit cu drag ultima mea carte, piesa de teatru „Speranța nu urcă niciodată cu liftul” și i-am făcut promisiunea că o să-i trimit și cărțile mele de poezie și proză.

Am ajuns azi acasă, la Oradea. Cu alte cuvinte, am ajuns din nou în mine însămi și la preocupările mele cotidiene: consultații, scris, predare. Pritocesc încă întâmplarea de a fi câștigătoarea unui astfel de premiu și onoarea care mi s-a putut face, de a mă fi aflat acolo... Mă obligă la mai mult!

Simona Mihuțiu