Florin Piersic, scriitorul

                                                                         de Gheorghe Pârja

În aceste zile, cam multe, când marele actor trece prin stări de cumpănă, cei care îi prețuiesc măiestria actoricească regretau că Florin nu și-a lăsat întâmplările vieții și ale scenei într-o carte. Îmi fac datoria profesională de a le spune celor care nu știu că Florin Piersic este și un virtuos scriitor. Anul trecut, am primit de la el tocmai dovada acestei vocații. Adică o carte. Reiau povestea scriitorului-actor cu urările de sănătate, că îl așteaptă scena. Și alte cărți să fie scrise. Iată povestea.

Sună telefonul. Deși era un număr necunoscut, răspund. Se recomandă politicos: sunt impresara actorului Florin Piersic, care ține să vă mulțumească pentru articolul scris de ziua lui. Dar o să vă sune și Florin imediat! Ziua marelui actor este în luna ianuarie, iar mesajul a ajuns la mine în plină vară. Cică, doar acum, o admiratoare din Baia Mare i-a trimis textul meu. Mai apoi, sună iar telefonul. Deși recunosc vocea inconfundabilă a marelui actor, se recomandă: Alo! Aici, Florin Piersic! Și a urmat o discuție mai lungă, conform stilului știut. Evocăm întâlnirile noastre, puține la număr, dintre care una s-a lăsat cu un interviu.

Actorul nu prididea să mă ia cu pronumele de politețe. Spre finalul dialogului îmi promite recenta lui carte. După trei zile primesc coletul. În el, cartea „Viața este o poveste…” (Editura Bookzone, București, 2022), autor Florin Piersic.

Citesc cartea. Și constat că Florin Piersic scrie exact cum vorbește. Evocă întâmplări savuroase din copilărie, unde stă icoana bunilor lui părinți, Vera și Ștefan Piersic, care poartă pecetea refugiului prin mai multe așezări transilvane, până să se stabilească la Cluj. Unde s-a născut Florin, în 27 ianuarie 1936. Cartea este o mărturisire sinceră a devenirii și împlinirii unui mare actor. Din paginile ei iese un alai de personaje, pe care le-a întrupat cu o forță unică, cu un talent care-i poartă numele. Este actorul hărăzit de Dumnezeu să străbată cu tenacitate și talent cărările anevoioase ale artei scenei și ecranului, până la atingerea sublimului.

Astfel ne face să înțelegem că lumea există în nesfârșita ei splendoare și prin gestul ori trăirea interioară a actorului. Florin Piersic face parte din stirpea rară de oameni ai scenei care au fost încoronați de public cu cea mai lucitoare diademă a omului: iubirea fără margini. Iar coroana nevăzută, care stă pe fruntea Actorului, are distincția luminii transfigurate. Atât de mult s-a întrupat în personaje că este greu să te întâlnești cu Florin Piersic cel real. Volumul se vrea o imagine mai pământeană a Actorului. De la interpretul îndrăgit, la zbaterea interioară, pentru a trimite în lume personaje memorabile, este o ardere intensă.

Actorul ni se destăinuie cu o voluptate profesională care îl individualizează. Ne aflăm alături de un om care sfidează timpul. Energia profesională care pulsează în paginile cărții face parte din iubirea nemărginită față de meserie, față de publicul său. Față de confrați. Are pentru ei un respect aproape religios. Pentru Florin Piersic perimetrul scenei, dar și miracolul ecranului sunt tronuri ale prieteniei. După iubire, prietenia este a doua stare de spirit. Poate ne întrebăm dacă acest om-personaj are și dușmani. Nu știu, poate. Dar jertfa iubirii de oameni este o certitudine. Este o morală supremă a cărții. Apoi mi-l aduc aminte pe actorul român Florin Piersic, alături de nume de rezonanță ale ecranului mondial.

Cartea este generoasă și în această privință. Sunt fotografii alături de Antonela Lualdi, Richard Johnson, James Stewart, Amedeo Nazzari, ori Jean Marais. În filme, cu nimic nu mi s-a părut mai prejos decât ei. Ba, dimpotrivă. Pentru noi, maramureșenii, dar nu numai pentru noi, Florin Piersic rămâne întruparea haiducului Pintea, până la contopirea cu personajul. Cartea amintește acest episod cu accent pe căutarea rapsodului Pițiș. Deși este un actor cu energie debordantă, uneori cu gesturi largi, mie mi-a reținut atenția dimensiunea tragică a unor personaje, precum Peer Gynt, de Ibsen, ori indianul Bronden, din „Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Și atunci când vrea să ne înveselească, Florin Piersic are o lacrimă lăuntrică, luminată de frumusețea cuvântului. A atitudinii față de viață.

Nichita Stănescu îi spunea Prințule, după prințul Mîșkin, rol îndrăgit de marele poet. Da, el este un prinț al scenei și ecranului românesc. După lectura cărții, mi s-au perindat prin fața privirii secvențe din teatru și film, cu personaje întrupate de marele actor contemporan, Florin Piersic. Despre care actorul nemuritor Radu Beligan scria: „Personajul fabulos de pe scenă, din viață și de pe ecran, care răspunde la numele FLORIN PIERSIC, este, fără îndoială, CEL MAI IUBIT ACTOR din România.”

O carte în care Florin Piersic își deschide sufletul, pentru a-l cunoaște mai bine. Reverența pentru o carieră de excepție este și citirea cărții. Mulțumesc pentru generoasa dedicație, dragă autorule! Și sănătate și prețuire din partea Maramureșului. Că doară Pintea n-a murit!

Scriitorul, Profesorul și Călăuza

de Gheorghe Pârja

Fiind un admirator al creației cinematografice a lui Tarkovski, mi-am propus să fac o reverență artei de valoare, care nu se oxidează prin timp. Regizorul rus, din Uniunea Sovietică, mi-a deschis ochii și înțelegerea spre o lume pe care nu am cunoscut-o niciodată. Trei filme ale lui mi-au marcat definitiv sensibilitatea de cinefil: „Călăuza”, „Andrei Rubliov” și „Solaris.” Țin minte că Baia Mare avea trei cinematografe: „Dacia”, „Minerul” și „Săsar”. Eu am văzut filmul „Călăuza” la fostul cinematograf „Minerul”, în sală fiind câțiva spectatori. Filmul m-a marcat definitiv. Expresiile necontrolate, aparent, și expresia dramatică a protagoniștilor îmi sugerau o mică parte din lumea sovietică.

Călăuza este un film construit cu ajutorul obiectelor, al discuțiilor filosofice și culorilor. A apărut pe ecrane în 1979. Scenariul își are rădăcinile în cartea fraților Strugarski – „Picnic la marginea orașului”. Dar Tarkovski a reținut doar cele trei personaje: Scriitorul, Profesorul și Călăuza. Se spune că, în urmă cu ceva timp, o navă spațială, sau un meteorit, s-a prăbușit și astfel a luat naștere Zona. S-au trimis acolo soldați și cercetători, care nu s-au mai întors. Ca urmare, acel loc a fost împrejmuit cu sârmă ghimpată și erau puși paznici. Așa a luat naștere o nouă meserie, aceea de călăuză, slujbă care putea aduce și necazuri. Zona este pustie. Doar cei ce o păzesc, se poate spune, se află pe teritoriul său. Călăuza, împreună cu cei pe care îi însoțește, trebuie să își asume un risc, să treacă de paznici și de metodele lor de apărare.

Ei trec prin toate încercările, deoarece nu au nimic de pierdut. Oameni care au ajuns în pragul disperării și care simt că sunt fără speranță pot ajunge în asemenea loc. Cei care pășesc pe teritoriul Zonei trebuie să aibă o anumită pregătire sufletească. Ei nu pot fi agresivi, egoiști, ori măreți. Trebuie să fie umili și pașnici, pentru a fi vrednici de a păși în acest spațiu. Aici am decodat și dimensiunea creștină a filmului. Acolo stau armele ruginite sub apele Zonei, sau tancurile abandonate pe câmpiile ei. În film nu există nume. Personajele sunt identificate cu ajutorul profesiilor: Scriitorul, Profesorul și Călăuza. Fiecare avea un motiv pentru care a plecat în misterioasa călătorie. Scriitorul căuta inspirație, Profesorul dorea o recunoaștere în mediul științific și academic, iar Călăuza este o reprezentare a conștiinței, acest înger păzitor care ne poartă în adîncul gândirii.

Toți cei care pornesc spre teritoriul Zonei își caută fericirea. În general, Zona din filmul lui Tarkovski a fost asociată cu spațiul sovietic, datorită faptului că era pustie, izolată și bine păzită. Tarkovski nu a afirmat, dar nici nu a infirmat această posibilă asemănare. Mai degrabă ea are legătură nemijlocită cu catastrofa spiritului uman, pe care o trăim în zilele noastre. O devalorizare galopantă a valorilor tradiționale și lipsa de trăire profundă și originală a vieții. Tarkovski s-a născut un om liber, fiindcă libertatea în primul rând este o stare de spirit. Asemenea talentului, este un dar de la Dumnezeu. Tarkovski, născându-se într-un stat totalitar, a făcut efortul imens să-și impună libertatea în arta cinematografică. Și în mod miraculos i-a reușit, este adevărat cu prețul vieții. Igor Isac, de la Chișinău, scria că Tarkovski a încercat, și într-o măsură bună i-a reușit, să oprească timpul.

Zona este un nou început, noi oamenii vrem un nou început, ceva în care să credem. Zona este și întoarcerea omului spre el însuși. Filmul este plin de întrebări, la care se găsesc mai greu răspunsuri. Un crez al marelui regizor: „Fără credință, fără rădăcini spirituale omul este ca un orb.” Tarkovski a avut de furcă cu cenzura. S-a exilat în Franța, unde a murit în 1986. Își are mormântul în cimitirul ortodox din Saint Genevieve des Bois.

Am scris acest text pentru a-mi arăta admirația pentru marea artă rusă. Nu confund războiul lui Putin cu literatura lui Tolstoi, ori Dostoievski, cu muzica lui Ceaikovski, cu marele balet și teatru rus, cu pictura de la Ermitaj, ori cu filmele lui Tarkovski, Mihalkov, ori Șukșin. Cum, din păcate, s-a întâmplat și se mai întâmplă. Pedepsiți-l pe Putin, cu oligarhii lui, nu marea artă rusă!