„Uneori mă întreb cât timp mai poate rezista un profesor care chiar vrea să facă ceva. Nu doar să intre la clasă, să predea, să pună note și să plece acasă. Un profesor care vrea să construiască, să vină cu idei, să schimbe lucruri, să se implice, să spună atunci când ceva nu funcționează. Pentru că, din păcate, sistemul nostru pare construit mai degrabă să te obosească decât să te ajute. Când ai inițiativă, de multe ori nu primești sprijin, ci încă o piedică. Când ridici o problemă, devii tu problema. Când întrebi de ce lucrurile nu pot fi făcute mai bine, afli repede că „așa s-a făcut întotdeauna”. Și atunci începi să înțelegi de ce atât de mulți profesori ajung să renunțe. Nu neapărat la profesie. Renunță să mai propună. Renunță să mai vorbească. Renunță să mai creadă că pot schimba ceva. Își fac orele, completează hârtiile, respectă procedurile și merg mai departe. Poate că nu pentru că nu le mai pasă, ci pentru că au învățat că fiecare încercare de a face mai mult vine cu un preț. Iar acesta este, pentru mine, unul dintre cele mai triste lucruri din educația românească. Avem profesori care ar putea face enorm, dar îi lăsăm singuri. Le cerem performanță, dar îi îngropăm în birocrație. Le cerem să fie creativi, dar îi ținem captivi în reguli absurde. Le cerem să formeze oameni liberi, dar îi vrem pe ei tăcuți și obedienți. Și mă tem că, la un moment dat, sistemul nu va mai avea nevoie să îi alunge pe profesorii care vor să schimbe lucrurile. Va fi suficient să îi obosească până când vor înceta singuri să mai încerce. Și vor pleca din sistem!”