de Radu BOTIŞ
Lumina întârzie
între copaci
ca o scrisoare neridicată.
Frunzele
își pierd greutatea
una câte una,
de parcă ar renunța.
Tăcerea
nu apasă,
doar rămâne.
Merg fără grabă:
ce caut
a fost aici
înaintea mea.
Pădurea știe
să păstreze
ceea ce nu se mai întoarce.