de Milian OROS
Era o zi frumoasă de sfârşit de martie a anului 1847.
Dinspre Codrii-de-Apus aerul adia blând spre Valea Uileacului aducând cu el
fiori de primăvară. Soarele trezise de mult grădinile şi căsuţele pitite în
livezi. Pomii îşi ridicau spre cer, ca într-o rugăciune, crengile fără frunze,
negre-fumurii, dar cu muguri gata să plesnească.
Încă de dimineaţă mare fierbere cuprinsese satul. Uilecanii
se adunaseră cu mic cu mare la biserică, să-l asculte pe părintele Mihai Gora.
Biserica de lemn de pe Uliţa Bisericii nu era aşa de mare să-i cuprindă pe toţi
cei adunaţi, aşa că mulţi rămăseseră afară şi ascultau cuvintele preotului prin
uşa larg deschisă. Nu era zi de sărbătoare, dar oamenii veniseră aşa de mulţi
pentru a-şi spune necazul strâns de atâta vreme în sufletele lor obidite şi
care acum era pe cale să răbufnească, să rupă baierile înţelegerii şi
umilinţelor îndurate de sute de ani. Zvonurile despre desfiinţarea iobăgiei
ajunseseră şi la urechile lor, dar mai-marii vremii şi ai locului nu păreau că
vor să schimbe ceva din vechile rânduieli. Îi ţineau mai departe pe oameni în
împilare, aducându-i la clacă şi punându-i la munci ca şi până atunci. Mai mult
decât atât, gândul şi vrerea le erau ca Transilvania să fie alipită Ungariei.
Îşi trimiseseră câini de pază peste tot, să mârâie acolo unde credeau c-ar
putea izbucni răzmeriţe. Asta făceau, se pare, cei trei jandarmi cu puştile pe
umăr, postaţi la vreo zece metri de biserică, pe Uliţa-de-Sus, care te scotea,
pe lângă cimitir, tocmai în colţul codrului de fag. O adiere de vânt le-a adus
vorbele până la urechile mulţimii, agitând-o.
Nem, mit akarnak, és az Istenek, blestemaţii fiúk!
– Az Úr plutonier, azt mondom, hogy egyedül, hogy sokan
vannak!
– Ön félek a Ferentz, és félek, bár a praktikus rifle-n!
– Tudom uilecani paşnici… Ha nem ablak betörése… a farok…
– Sir– és mi a teendő, vagyok, mit tenni?… Annak érdekében,
hogy üljön be a kezét-n mell?
– Én arra gondoltam, hogy azt el a Biuşa, annak érdekében,
hogy a Bizottság felé jelentést… Mi történik itt…
(– No, ce vor şi blestemaţii ăştia, Dumnezeii lor!
– Domnule plutonier, eu zic să-i lăsăm în pace că sunt
mulţi!
– Ţi-e frică Ferentz, ţi-e frică, deşi eşti cu puşca-n mână!
– Eu îi cunosc pe uilecani, sunt paşnici… dacă nu-i calci pe
coadă, domnule…
– Şi ce să fac, mă, ce să fac?… Să stau cu mâinile-n sân?
– Mă gândesc să daţi o fugă la Biuşa, să raportaţi la
Comisie… ce se întâmplă aici…)
– Ce vorbesc ăştia, bade Mitru?… Dumneata ştii ungureşte?
întreabă cu glas coborât câţiva flăcăi.
Un timp, Mitru caută cu privirea-n pământ, apoi, cu voce
coborâtă, dar în care clocotea mânia, le răspunde:
– Apoi, ce să băsădească… ne înjură de cele sfinte! Unul
dintre ei spune să nu ne aţâţe, că suntem oameni paşnici, dar celălalt îl face
fricos… Da… să ştiţi că le e frică de noi, chiar dacă au arme… Au de gând să se
ducă la Biuşa la nu ştiu ce Comisie, să ne pârască, bată-i Dumnezo!… Doamne,
iartă-mă!… Sunt în faţa bisericii şi nu se cuvine să-i blestem!…
Mitru, oarecum spăşit, îşi întoarse privirea spre crucea
bisericii şi-şi făcu repede cruce.
Vântul ce se pornise se hotărâse să fie discret şi vorbele
jandarmilor n-au mai fost dezvăluite. Cu toate acestea, o mână de feciori se
desprinse dintre cei adunaţi şi se îndreptă calm, dar hotărât, spre jandarmi,
ţintuindu-i cu privirile. Văzându-i, ungurii n-au mai stat la poveşti şi,
câne-câneşte, au luat-o la picior spre codru, la început la pas, apoi chiar la
fugă. În urma lor, tinerii s-au oprit, uitându-se doar cum dispar printre
copaci. Mulţumiţi, cu zâmbetul pe buze, s-au întors apoi în faţa bisericii,
reuşind să prindă ultimele cuvinte din predica părintelui Mihai Gora.
– Fraţilor, să nu ne arătăm mai prejos, prin cuvântul şi
faptele noastre, decât cei din Cehu Silvaniei, Ulciug, Motiş ori Oarţa de Sus
şi de Mijloc. Trebuie să aruncăm odată de pe grumajii noştri jugul asupririi şi
împilării. Încă de pe acum, când nu s-a ieşit la lucru-n câmp, să oprim orice
muncă iobăgească silită. Domnul Vaida Tivadar trebuie să înţeleagă că aşa nu
mai merge, că munca trebuie plătită şi că nimeni, de azi înainte, nu ne poate
obliga să muncim pe degeaba…
– Aşa să fie, părinte, dar ce facem dacă vin peste noi
jendarii? se auzi un glas din mulţime.
O vreme preotul îşi risipi privirea peste oameni, apoi
continuă, cu aceeaşi tonalitate în glas:
– Nu ne va fi uşor, dar aflaţi, iubiţii mei credincioşi
întru Domnul, că lucrul acesta a fost luat la socoteală şi, împreună cu domnul
Pavel Moise, fratele nostru, am hotărât ce şi cum vom proceda cu jandarmii şi
cu sesia nobiliară a domnului Vaida.
– Atunci, părinte, să ne ajute Bunul Dumnezeu…
– Dacă vor mai-marii răzmeriţă, apoi să le-o dăm!… izbucni
frenetic mulţimea.
***
Era trecut de mijlocul lunii aprilie şi pământurile lui Vaida
Tivadar rămăseseră nelucrate. Nici Pop Mihaly nu stătea mai bine. Arendaşii lui
fuseseră alungaţi din sat. Aceştia, luându-şi care ce au apucat, au tuns-o pe
drumul Crâşmii spre Cehu Silvaniei, căutându-şi adăpost la stăpânul Mihaly.
Într-o dimineaţă, spre sfârşitul lunii, pe drumul dinspre
Biuşa şi-a făcut apariţia un pluton al cavaleriei de jandarmi. Cu mare zarvă,
bătând cu putere pe la porţile caselor, aceştia strigau cât îi ţineau puterile,
să iasă oamenii şi să se adune, cu mic, cu mare, la biserică. Nedumeriţi, şi
chiar neliniştiţi, sătenii s-au grăbit să afle ce s-a întâmplat. Îngrijorarea
lor s-a transformat însă în furie când, ajunşi în faţa lăcaşului sfânt, l-au
văzut pe preotul Mihai prins, încadrat de doi jandarmi călare. Neţinând seama de
puştile îndreptate spre ei, oamenii s-au repezit spre jandarmi şi numai glasul
preotului, gâfâit, i-a putut ţine în loc.
– Opriţi-vă oameni buni, să nu se facă vărsare de sânge! Să
vedem mai-nainte ce vor de la noi…
– Pecat, popo!… Tare vrut io golit arma me in ţopârlane!
Pecat, dar nu târziu la mine!… Spune liniştit la ei!… vorbi comandantul
jandarmilor, într-o română stâlcită, căci genetica neamului lor, în aproape o
mie de ani de stăpânire, nu le permisese să şi-o însuşească.
De pe fruntea preotului Gora se prelingeau pe obraji şi în
ochi firişoare de sudoare, pe care le simţea reci şi usturătoare. Aproape tot
satul era acum acolo şi fremăta ca o oală sub presiune, gata să explodeze. Cu
voce puternică şi bine stăpânită, simţindu-şi enoriaşii alături, împinse cu
ambele braţe, în lături, piepturile cailor, care mai că-l striveau, şi spuse:
– Domnul comandant ne va spune ce doreşte de la noi, vă rog
să vă liniştiţi!
Comandantul, mândru de el, cu penele clopului fluturând în
bătaia vântului, îşi jucă puţin calul pe loc, apoi, cu o voce ridicată, cu
nuanţe isterice în ea, ordonă:
– Despărţit bărbatu de femei!… Bărbat stânga, femeie
dreapta… Inţeles?!
Oamenii s-au uitat unii la alţii, neînţelegând de ce le cere
aşa ceva. Până la urmă, vrând, nevrând, au executat porunca. Imediat ce s-au
împărţit în cele două grupuri, în faţa bărbaţilor s-au aşezat zece jandarmi cu
armele îndreptate spre ei.
– Nime nu mişcat la el! Inţeles?! se răsti comandantul. Acum
ascultat la mine şi-nţeles! Din ordine la maior Katona Mikloş, clopote de la
biserică confiscat!
La auzul veştii un murmur de jale acoperi Uliţa Bisericii şi
mulţimea se mişcă ca un val uriaş. Mulţi dintre bătrânii satului îşi aduceau
aminte de poveştile rămase de la străbunii lor despre cum le-a fost călcată
credinţa în picioare şi la vremea când au ridicat biserica…
***
Era pe la 1707… 1709… Uilecanii lucrau din greu la
construcţia noii biserici. Cei mai destoinici meşteri ai satului, conduşi de
bătrânul tâmplar Gligor Oros şi de zidarul Nuţu Ivegheş, lucrau la ridicarea
ei. Din pădurea seculară de pe Dealul Bandohediului au fost coborâte în sat
trunchiuri masive de stejar, alese cu atentă rânduială de ochiul priceput al
bătrânului Gligor. În timp ce tâmplarii pregăteau bilele pentru pereţi şi
şindrila pentru învelitoare, badea Nuţu, cu pietrarii şi zidarii lui, a ridicat
fundaţia, din piatră adusă de la cariera Ţicăului. Încet, dar trainic, pereţii
bisericii, din bile cioplite cu migală, îmbinate meşteşugit, cu cheotori şi
cuie din lemn de salcâm, se înălţau, conturând chiar de la început frumuseţea
şi spiritualitatea gândite pentru finalitate. De la o vreme însă lucrurile au
început să meargă rău. Ce se lucra ziua, peste noapte se surpa. Lumea începuse
să cadă pe gânduri. Unii, mai umblaţi prin lume şi cu o ţâră de carte,
povesteau despre o biserică frumoasă, undeva în Ţara Românească, ridicată de un
meşter mare, de-i spunea Manole. Acesta n-a putut ridica biserica până nu şi-a
jertfit propria soţie, zidind-o între ziduri. Oare Dumnezeu le cerea şi lor o
jertfă? Apoi, ungurii din sat, în frunte cu jandarmii stăpânirii, au început să
râdă de bieţii uilecani, spunându-le că dracii vin noaptea şi le dărâmă
biserica, altă explicaţie nu putea fi… După una dintre nopţile cu pricina,
bătrânul Gligor şi-a oprit oamenii din lucru şi a început să cerceteze cu
atenţie bilele răsturnate. Le-a întors pe toate părţile şi, într-un târziu,
dând din cap îngândurat, a hotărât s-o ia de la capăt. Au lucrat din greu toată
ziua, refăcând ce fusese stricat şi au ridicat mai departe pereţii. Spre seară,
bătrânul şi-a adunat în taină meşterii şi le-a spus:
– Apoi dragii mei, ar trebui să vedem ce fel de draci ne
strică nouă biserica, că eu, după cum am văzut dimineaţă lemnăria stricată şi
risipită, or fi draci, dar nu de-ai Necuratului, cu corne şi copite! Să ne
ascundem prin preajmă să le vedem chipul şi, de-o vrea Cel-de-Sus, să-i aducem
la calea cea dreaptă!
Zis şi făcut. Ziua munceau şi noaptea stăteau de veghe, cu
rândul. Aşa au trecut câteva zile şi oamenii gândeau că nu mai aveau a se teme
de nimic. Dar mulţumirea lor n-a ţinut mult. Într-o noapte întunecată, ca de
smoală, fără lună pe cer… dracii au venit la demolat. Au venit ei, dar au dat
acolo peste şapte flăcăi zdraveni, şi prinşi au fost. Şi nu mică le-a fost
mirarea meşterilor când, la lumina făcliilor, „dracii” s-au dovedit a fi doi
unguri din sat în frunte cu jandarmii stăpânirii. Şi ce altă ocazie mai bună
puteau avea sătenii să plătească pentru toate necazurile şi durerile lor. Aşa
că, până spre ziuă, sărmanii draci au luat-o pe spinare, aşa, spre
aducere-aminte şi îndreptarea păcatelor. Putut-au ei să strige, că nimeni nu-i
auzea. Şi, chiar de i-ar fi auzit, cine să le sară în ajutor?
De la acea „judecată”, biserica s-a ridicat fără să se mai
surpe şi fără jertfă zidită, deşi câţiva flăcăi propuseseră să-i îngroape pe
dracii prinşi la temelia bisericii, că loc era destul…
***
Călăreţii îşi stăpâniră cu greu caii, forţându-i să rămână
pe poziţie. Câţiva flăcăi s-au apropiat de jandarmi, dar aceştia i-au
îndepărtat repede, lovindu-i cu patul armelor. Profitând de panica creată,
femeile s-au îmbulzit spre biserică, înconjurând-o ţinându-se de mâini, formând
în jurul ei un brâu viu, ca şi când ar fi dorit s-o păzească de cel rău şi au
început să bocească ca după mort. Unele mai curajoase au strigat din toate
puterile lor către jandarmi:
– Lăsaţi-ne biserica în pace!… Lăsaţi clopotele acolo
unde-s, sunt ale noastre, plătite din sudoarea noastră!
Comandantul îşi întoarse capul spre biserică şi înjură pe
ungureşte, apoi se răsti la preotul Gora:
– Nu spus eu stat linişte? Acum dacă împuşcăm la ele?
Auzindu-i vorbele, faţa preotului s-a transfigurat. Părea
una asemănătoare cu cea a arhanghelilor în cinstea cărora se ridicase biserica.
Privirile sale s-au ridicat semeţe spre comandant, măsurându-l din cap până-n
picioare.
– Omorâţi-ne pe toţi, domnule comandant! Omorâţi-ne, că ce
ne-a mai rămas, decât credinţa strămoşească? Vreţi să ne luaţi clopotele?
Luaţi-le! Credinţa se află în noi, în sufletele noastre, dar oare ce biserică
se poate lipsi de bătăile de clopot? La noi, domnule comandant, clopotele bisericii
nu-s doar să ne aducă aminte de cele sfinte. Le tragem pentru cei care mor,
pentru vreme grea, furtună, ori foc… Luându-ne clopotele ne lăsaţi la voia
sorţii… Asta v-a cerut domnul Katona Mikloş? Dacă-i atâta nevoie de clopote
pentru tunurile dumnealui, de ce nu le ridicaţi şi pe cele din bisericile
ungureşti? Bronzul acelora nu-i la fel de bun?
Comandantul l-a privit ameninţător, dar ochii preotului au
rămas aţintiţi spre el. În acele momente, aşa, larg deschişi, cu lumina
soarelui reflectându-se în ei, păreau de un albastru asemenea cerului de
deasupra bisericii.
– Chite clopote aveţi… sfinţia voastră? întrebă răstit şi
ironic comandantul.
– Două…
– Bun! Confiscat la voi pe cel mare şi gata! Ordinu-i ordin,
inţeles la mine?!
Bieţii uilecani n-au mai avut ce face. Jandarmii au coborât
clopotul cel mare, de vreo 50 de kilograme, din turla bisericii şi l-au pus
într-un car. Cu greu şi-au făcut loc printre oameni şi cu greu au pornit, luând
drumul Zalăului, urmăriţi de bocetele şi blestemele femeilor şi de privirile
întunecate ale bărbaţilor, ţinuţi cu greu în frâu de jandarmii călare. Preotul
Mihai a rămas ţintuit în faţa bisericii, privind cu durere în lungul drumului,
simţind cum i se sfâşie sufletul. Singura lui împăcare era că sătenii lui n-au
păţit nimic şi pentru asta îi mulţumea lui Dumnezeu.
***
Documentele vremii ne spun că, de la Zalău, clopotul a ajuns
la Oradea, acolo unde urma să fie topit şi transformat în tunuri…
Acum, legenda care circulă prin ţinutul Uileacului ne spune
altceva, credeţi cu inima ori cu mintea, cum doriţi!…
Temându-se de furia oamenilor, carul cu clopot a luat-o pe
drumul de sub actualul cimitir, unde pe vremea aceea se găsea o sărătură mare,
cunoscută doar de uilecani. Când căruţa a ajuns în dreptul ei, sechereşul,
jandarmul care conducea căruţa, a lovit caii cu putere să poată trece fără să
se împotmolească. Din cauza smuciturii, clopotul a alunecat din car în
sărătură. O apă neagră l-a înconjurat şi în câteva clipe l-a înghiţit pământul.
Bătrânii satului spun că acel clopot musai a ajuns în lumea
subpământeană, unde s-au strâns sufletele celor din partea locului, în
aşteptarea Judecăţii şi de acolo păzeşte peste ţinuturile Uileacului.
Poate aşa o fi, dar şi clopotul rămas are povestea lui. Se
spune că, de frică să nu vină jandarmii să-l ia şi pe acesta, l-au fiert în
lapte dulce, ca sunetul lui să nu mai fie auzit atât de departe ca până atunci.
Când a fost ridicată noua biserică, clopotul a fost montat în turnul ei,
uilecanii spunându-i „clopotul mic”.
Veniţi în Uileac pe vreme de furtună şi o să vedeţi ce se
întâmplă când acest clopot bate în „dungă”. Veţi vedea cât de neputincioasă
devine furtuna la plânsetul lui. Norii se risipesc şi câteva minute mai târziu
liniştea şi împăcarea se aştern peste sat.
Prin anii ’40, uilecanii au făcut o mare greşeală, pe care
cei de acum o regretă, dar timpul nu mai poate fi dat înapoi. Pe la 1937 şi-au
construit o altă biserică, din cărămidă, una mai frumoasă, în centrul satului.
Lipsiţi însă de-o îndrumare corespunzătoare, ori din motive pe care eu, cel
puţin, nu le cunosc, biserica de lemn a fost demolată, după ce a slujit satul
şi pe oamenii lui aproape 228 de ani… Aşa s-a pierdut un monument de o valoare
nebănuită, mărturie a unui trecut plin de credinţă şi jertfă. Numai clopotul
salvat de preotul Gora ne-a mai rămas, să spună povestea peste timp.
