tamponarea
Trăim în societăți care au consacrat libertatea persoanei în constituții. Este vorba nu doar de libertate în înțeles fizic (deplasare, asociere etc.), ci și de libertatea minții. În aceasta intră, de asemenea, libertatea de a te îndoi de relatări, de a întreba, de a accepta sau, la nevoie, de a respinge și de a emite evaluări.
Se pune însă întrebarea în ce măsura se exercită azi
libertatea minții. Nu cumva, pe nesimțite, asistăm la decapitarea acesteia?
Dacă observi ce alimentează azi mințile, chiar
socotite „savante”, îți dai repede seama că registrul începe cu zvonuri și
continuă cu clișee, propagandă, ideologie, care devin din nou sufocante.
Rareori se urcă la cunoștințe, pe care le asigură învățarea temeinică, eventual
teoria domeniului, cu foarte rare ocazii se sesizează concepte și concepții,
iar filosofie se stăpânește și mai rar. Aceasta este, oarecum, însăși ordinea
îndepărtării de cultură. Nu discut aici ponderea știrilor false (fake news) și
a convingerii că s-ar fi intrat în epoca „postadevărului” și cât de străină
rămâne integritatea pe scena publică.
Îți dai seama ușor și cât de mult au sporit
rândurile propagandiștilor, mai ales în țări cu regimuri improvizate și
mimetice, care se democratizează anevoie și în care cohorte de titrați ziși
academici, trunchiază, fapte și opinii și întrețin conformismul. Mulți se
exprimă cu aplomb, dar nu ar da sub semnătură ce declară pe posturi, pentru a
și răspunde, totuși, cândva, de ceea ce debitează. S-au înmulțit „noii politruci”,
pentru care societatea ar fi atins perfecțiunea odată cu carierele lor. Se
multiplică yes-menii în funcții publice. Cei nimeriți la decizii invocă succese
închipuite, în vreme ce cetățenii trag ponoasele.
Oamenii se îndepărtează tot mai mult de deviza
„îndrăznește să-ți folosești mintea!”, cu care a început modernitatea. Ce
rezultă din toate acestea este o gravă decădere. Un eminent contemporanist,
Wolfgang Gerhardt, a dat teoria „societății minciunii”, (Unsere
Lugengesellschaft, Murmann, Hamburg, 2006), iar printre coautorii pe plan
mondial ai diagnozei el îl citează și pe psihiatrul George Șerban, cu o scriere
semnificativă.
Nu este ceva cu totul nou în înregimentarea vădită
la a crede în simple falsuri. În definitiv, cu patruzeci de ani în urmă, se mai
susținea cu pieptul bombat că „are loc criza finală a capitalismului”. Or,
proprietatea privată și economia de piață s-au dovedit mai mult decât durabile.
Și azi, „intelectuali” de carton, care nu știu nici măcar să verifice
aserțiuni, cred că unele țări ar fi rămas în trecut sau că ar fi în afara
istoriei. Ignoranța în privința istoriei contemporane este tenace, cu
consecințe dintre cele mai directe în atitudinile publice.
Doar că azi, amploarea ocupării minților cu idei
îndoielnice, ba chiar cu falsuri, pare a fi mai mare. Acest fapt nu mai poate
fi ocolit. De aceea am și vorbit în Vocația gândirii. Profilul lumii actuale
(Rao, București, 2024) de „falsa mediatizare”, „somnul logicii”, „criza
gândirii”, „confuzionarea valorilor” în specificarea lumii în care trăim.
Faptul este semnalat de tot mai multe analize.
Cu aproape două decenii în urmă, cunoscutul
geopolitician Pascal Boniface a publicat o carte sub titlul 50 idees recues sur
l’etat du monde (Armand Colin, Paris, 2010), pe care o credeam cu șanse puține
de a urca în actualitate. Între timp, el a dat și excelenta evocare
Intellectuels integres (2013). Azi, actualitatea ambelor este stringentă. 50
idees recues sur l’etat du monde se remarcă, înainte de orice, prin teorema
căreia îi este subsumată: sunt multe idei puse azi în circulație și preluate de
un cititor sau de altul, dar fiecare poate fi ușor contrazisă cu fapte.
Începând, de pildă, cu ideea după care tinerii s-ar
încrede mai mult în ceea ce se scrie în cărți. Numai că, observă Pascal
Boniface, tinerii citesc tot mai puțin cărți în epoca internetului, pe lângă
faptul că nici cărțile nu sunt fără reproș. De pildă, dacă tinerii ar citi nu
doar istoria scrisă de istoricii națiunii respective, ci și istorici din alte
țări, ei și-ar da seama că „aceleași fapte nu duc la aceeași descriere, și încă
și mai puțin la aceeași interpretare” (p. 11). Chiar dacă descrierile
istoricilor din diferite țări s-ar apropia, aceasta ar fi mai mult în legătură
cu politici „oficiale”. Fără a mai spune că sunt cazuri de relații între țări
departe de asemenea „cooperări”.
Continuând, apoi, cu credința după care „experții
cunosc evenimentele”, încât opinia lor merită reținută. Este plauzibilă această
cunoaștere, spune Pascale Boniface, dar „chestiunea devine mai delicată atunci
când experții își inventează titluri universitare inexistente, funcții
fanteziste (sau revendică titluri
pompoase care nu sunt în fapt decât cochilii vide), cu scopul unic de a
impresiona publicul și a-l induce în eroare” (p. 16). Observația ne amintește,
inevitabil, de ceea ce spunea Spiru Haret – că în țara noastră se acordă
titluri de profesori universitari „ca la nimeni”. Ca exemplu de necunoaștere
din partea „experților”, Pascale Boniface invocă faptul că numeroși „experți” au scris cu aplomb
despre „armele de destrucție în masă ale Irakului”, care nu au fost găsite
vreodată.
Mai departe, referitor la impresia că „mass media
controlează opiniile oamenilor”. Pascal Boniface amintește unele efecte ale
privatizării instituțiilor mediatice. Mai exact, prin privatizare, mass media
satisfac interesele deținătorilor lor și nu au de a face decât prin acest
intermediar cu agenda publică. În orice caz, mass media nu au putut controla
opiniile când a fost vorba de referendumul de adoptare a Constituției europene,
iar, în bună parte, calitatea informațiilor pe care le difuzează este
discutabilă. Supuse sistemului concurențial (p. 18), nici mass media nu mai
sunt vocea care controlează opiniile.
Oamenii își pun frecvent speranțe de-a dreptul
mesianice în lideri. Barack Obama a fost unul dintre ei. Numai că, după lunile
de miere ale începutului, și acesta a fost copleșit de situația internațională
și a dovedit că, indiferent de personalitate, nu este deloc ușor să imprimi un
curs convenabil evenimentelor. La cunoașterea îndeaproape, mi s-a părut
înzestrat ca orator, dar și că nu știe ce să facă – de pildă, containement-ul
pe care-l aplica altor supraputeri nu avea cum să dea rezultate, fiind, în
opinia mea, o politică de scurtă respirație. Mi-a fost clar că Messia nu se
ridică dintre lideri, fie ei și larg susținuți.
O prejudecată este aceea că „teritoriile” nu mai
contează și că am trăi deja „sfârșitul lumii frontierelor”. Pascal Boniface
argumentează că sunt facilități noi de călătorie în lume, dar vizele nu au
încetat să fie cerute riguros. Unele state practică, de altfel, severe măsuri
de protecție contra imigrației. „Delimitarea teritoriilor rămâne încă rațiunea
principală a majorității conflictelor” (p. 36), scrie justificat Pascal
Boniface. Aș adăuga că nu suntem într-o lume în care chestiunea teritorială să
se fi evaporat, mai ales că, în Europa, nu s-au încheiat cu tratate propuse de
guverne legitime și validate de parlamente representative, nici Al Doilea
Război Mondial și nici ceea ce a urmat.
Mulți cred că Africa nu s-ar putea dezvolta. Sunt
dificultăți, scrie Pascal Boniface, dar pe continentul african sunt și
dezvoltări după ce, de exemplu, China și-a organizat cooperarea într-o reuniune
cu peste patruzeci de țări, iar Brazilia, Japonia, India joacă un rol în
sprijinirea africanilor. Africa nu a rămas în trecut, ba chiar oferă „exemple
de creștere și tranziție democratică reușite” (p. 40). Am putea adăuga
superioritatea tot mai vădită a valorilor africane în cultură și sport – a
cărei recunoaștere este dependentă doar de prezentare. În fotbalul mondial este
clar că o selecționată africană ar domina sportul rege.
Rolul Statelor Unite în lume, ca supraputere
hegemonică, este inevitabil în discuție. Observația profundă a lui Pascal
Boniface este că oricare este prezența americană în evenimentele din lume,
societatea americană este viguroasă și rămâne reper și că, oricum se prezintă
într-un conflict sau altul hard power-ul ei, „America exercită o atractivitate
foarte puternică asupra elitelor lumii, continuă a demonstra capacități de
integrare cu totul remarcabile, iar cultura ei populară (cinema, muzică etc.)
are totdeauna o poziție dominantă în lume” (p. 42). Desigur, securitatea
proprie nu și-o mai asigură nimeni în lume doar prin putere militară, strategia
având din capul locului importanță cheie (p. 46), dar Statele Unite rămân cu
cea mai mare pondere în cheltuielile militare mondiale și în alte domenii.
Lumea prezintă, în pofida multor evaluări grăbite și
sumare, o tendință spre „reechilibrare”, dar Occidentul nu este încă excedat.
Țările care-l compun „sunt principalele consumatoare de materii prime și
energie, monedele lor sunt cele ale comerțului international, ele stăpânesc
circuitele economice și posedă o superioritate militară” (p. 50). China revine în ierahia de la începutul
secolului al XIX-lea, dar ascensiunea sa
cere timp. Lumea nu se lasă epuizată de alternativa „unipolaritate sau
multipolaritate” (p. 56-57) și, în timpul previzibil, nicio țară nu va domina
întreaga lume. În relația SUA – China, care astăzi dă tonul în lume, vom asista
la politici ofensive, dar nu la război (p. 89), pentru fiecare contând mai mult
alte soluții.
Se insinuează tot mai frecvent în ultimii ani că
„lumea occidentală ar fi în pericol”, căci cineva ar vrea să o ocupe. Pascal
Boniface nu dă curs unor asemenea alegații, pe care le și lasă în seama
manipulărilor. În fapt, împotriva tezelor lui Samuel Huntington despre
„conflictul implacabil al civilizațiilor”, el trimite la faptul că evoluția
unei civilizații nu este „ineluctabilă” (p. 70). Ea depinde de mulți factori.
Aș adăuga că sunt argumente pentru a vorbi despre „contiguitatea” și chiar de
„amestecul civilizațiilor”. Nicio civilizație de astăzi nu este opacă la reușitele
alteia și la ceea ce-i asigură vigoarea.
O realitate mult mai bogată și flexibilă se opune
simplificărilor și rigidităților răspândite de propagandă în mediatizările
actuale. De pildă, argumentează Pascal Boniface, Israel și vecinii arabi vor ajunge
din nou la pace, în funcție de recursul la negocieri (p. 84-85), proliferarea
nucleară va putea reveni în reguli acceptate (p. 96), încălzirea globală are
alte soluții decât cele care se practică.
Sunt în circulație prejudecăți care, evident, mai
mult împiedică discuții și rezolvări de probleme. Suveranitatea națională nu
este împotriva democrației (pp. 99-101), cum perorează unii. Aș adăuga că, în
istorie, suveranitatea națională și meritocrația au fost chiar condiții ale
democrației și rămân astfel de condiții. Nicio țară și nicio civilizație nu
este împiedicată de istorie să evolueze spre democrație (p. 104). Clișeul
„incapacității democratice” a unor țări și civilizații, pe care popperieni
vopsiți de azi, ei înșiși incapabili, îl aplică, este demult infirmat de
realități. Pascal Boniface argumentează că până și în Franța, cu tradițiile ei
democratice recunoscute, democrația a parcurs pasaje dificile, care pot fi
întâlnite trecător și de alte țări.
În pofida evaluărilor positive sub multe alte
aspecte, democrațiile nu sunt inocente în istorie (p. 106). Aș adăuga aici că
Habermas avea dreptate în replica la Kant: democrațiile nu sunt mai puțin
belicoase decât alte regimuri, iar faptele o confirmă. Pe de altă parte,
„democratizarea cu intervenție din exterior” este îndoielnică sub aspectul
reușitei. Așa cum arată cele mai noi analize,
doar din exterior făcută, adică fără efortul și reacțiile cetățenilor
țării respective, democrația duce la opusul ei – la dominație.
Tot mai multe analize de referință propun părăsirea
clișeelor care afectează din plin dezbaterea publică actuală. Ele aduc probe că
ceea ce numim „occidental” este la origine un proiect politic, mai degrabă
decât unul geografic și militar (Heinrich August Winkler, Geschichte des
Westens, 2016), cum se crede în propaganda de azi, că evoluția recentă a
relațiilor Est-Vest nu a fost niciodată liniară (Mary Elise Sarotte, No one
inch: America, Rusia and the making of post-Cold war stalemate, 2021) și
trebuie abordată cu realism și înțelepciune, că Europa, pentru a-și reveni, are nevoie de ieșirea din
autointerpretări consumate (Georges Corm, L’Europe et le mythe de l’Occident,
2009) și altele.
O personalitate care aduce din nou filosofia la interogațiile
profunde ale vieții, Richard David Precht, spune lucrurilor pe nume: „secolul
al 21-lea va fi secolul toleranței sau va fi ultimul în care se va scrie
istorie umană”(Das Jahrhundert der Toleranz. Pladoyer fur eine wertegeleitete
Aussenpolitik, Goldmann, Munchen, 2024). El a observat că decidenți actuali
reiau politica drept „distincție între amic și dușman”, formulată de Carl
Schmitt, de care Hitler a și profitat pe
loc, cum se știe. Această înțelegere sumară a politicii induce din nou o
consecință gravă: nu mai contează ce vor oamenii, ci alinierea la „ceea ce se
cere”. S-a intrat în războaie, dar unde au decis cetățenii?
Richard David Precht vorbește de „prăbușirea ce are
loc în societăți actuale” și invocă patru cauze: mărginirea decidenților, care
nu au capacitatea de a gestiona domenii, dar ocupă funcții (p. 62); evaluări
greșite ale resurselor (p. 65); soluții eronate la creșterea complexității, cu
birocrație paralizantă și cheltuieli militare în dauna statului respectiv (p.
70); amestecul din afară (p. 72). Richard David Precht adaugă imediat a cincea
cauză – „îngustarea narativă (narrative
Verengung)” (p. 74). Decidenții își dau seama „că este foarte greu să se
trăiască fără dușmani” (p. 93), îi caută obsesiv, la nevoie îi inventează, iar propagandiștii
lor se ocupă să răspândească clișeele. În condițiile unei „societăți mereu mai
nesigure” (p. 154), pare să fie o rezolvare
intrarea din nou în „război rece”, iar „războiul cald” nu-i departe.
La lansarea inovativei cărți a camerunezului Achille
Mbembe (Kritik der schwarzen Vernunft, 2021), care a semnalat cât de mare a
fost ura în istoria africană, Editura Suhrkamp consemna că „obsesiva căutare a
unui dușman caracterizează din nou societățile noastre”. Evaluarea se confirmă
azi din plin: cu cât este mai incompetent decidentul și mai incapabil să
resolve problemele ce-i cad în răspundere, cu atât vorbește de dușman, război
hybrid, drone, pericole, nevoia înarmării. Cum scria deunăzi un cercetător de
la universitatea Cambridge, nici nu este vorba în noua înarmare a Europei de
teama de vreun pericol, cât, din nou, de teama europenilor unii de alții.
Care poate fi soluția la tensionarea inutilă a
relațiilor internaționale ca urmare a incapacității decidenților? Nu discut
aici reproșul justificat pe care, la un moment dat, Liviu Rebreanu îl aducea,
în Jurnalul său, decidenților țării – decidenți care, în loc să rezolve la timp
problemele, prin negocieri pricepute, își arată mușchii flasci cu o propagandă
pentru neștiutiori. Nu discut nici
faptul evident că la noi, de pildă, autori și publicații întregi trăiesc azi
din cultivarea urii – inșii abordează cu ură părți din prezent, dar și trecutul
și viitorul și iau ura, în mărginirea lor, ca sens al vieții.
Mă opresc la soluția la care ader, la rândul meu:
aceea a unei abordări preventive, politice, negociate și competente a
litigiilor. Fostul ministru de externe Joschka Fischer spunea pe drept (în
volumul său Der Abstieg des Westens. Europa in der neuen Weltordnung des 21.
Jahrhunderts, 2019, p. 236) că nu este altă prioritate în lumea de azi decât
„Sachpolitiken” – acestea însemnând, în fond, o abordare realistă, exactă și
competentă a chestiunilor. Evident, este vorba de alte politici, în locul
sufocării minților cu propagandă și ideologii răsuflate și cu căutarea obsesivă
a dușmanului. Richard David Precht vede și el soluția într-o „necoruptă
Realpolitik. Cele mai importante teme ale politicii interne și internaționale
sunt schimbarea climatică, exploatarea resurselor, moartea speciilor, lupta pentru
apă, valurile de emigrare și contrastul răspândit în întreaga lume dintre sărac
și bogat, cu dramaticele sale urmări” (p. 28). Este de revenit la cultura
libertății, reunind acum libertatea cu
conștiința condițiilor ei. „Solidaritate fără paternalism”, pe baza unei
„comunicări fără constrângerea consensului”, cum propunea Jean C. K. Akenda,
constituie rezolvarea.
Autor:
Andrei Marga
Raul Petrovan, sportiv al Aeroclubului Teritorial „Alexandru Papană” Baia Mare, a cucerit medalia de aur la Campionatul Mondial de Acrobație cu Planorul, clasa Advanced, desfășurat la Fayence, în Franța.
Romanul „Harieta”, semnat de Mihaly Ganea Pap și
publicat la Editura „Destine literare” din Montreal, se înscrie într-o proză
preocupată de confruntarea omului cu propriile limite morale, cu tentațiile
materiale și cu formele subtile de exercitare a puterii asupra celuilalt. Din
fragmentul publicat în revista Porțile Nordului, se poate observa o scriitură
orientată spre analiza comportamentului uman în situații-limită, în care
aparenta normalitate a dialogului ascunde tensiuni etice și psihologice
profunde.
Una dintre calitățile evidente ale textului este
construirea conflictului prin dialog. Autorul nu recurge la explicații
excesive, ci lasă personajele să se dezvăluie prin propriile cuvinte, ezitări
și reacții. Dialogul dintre Adriana și doctor devine astfel mai mult decât o
simplă conversație: el reprezintă o confruntare între două sisteme de valori.
Doctorul încearcă să transforme o situație gravă
într-o aparentă „înțelegere”. Repetiția insistentă a formulei „nimic, nimic”
capătă, prin context, o evidentă valoare ironică și dramatică. În spatele
generozității declarate se ascunde o condiționare morală. Oferta financiară nu
este dezinteresată, iar această ambiguitate îl transformă pe doctor într-un
personaj asupra căruia planează suspiciunea și neliniștea.
Adriana este construită prin reacție. Ea nu este un
personaj pasiv, chiar dacă se află într-o situație de vulnerabilitate.
Întrebările ei succesive demonstrează neîncrederea în aparențele discursului
doctorului.
Observația naratorului potrivit căreia Adriana
devine „bănuitoare” este importantă pentru înțelegerea mecanismului psihologic
al scenei. Personajul intuiește că în spatele promisiunii se află o condiție
ascunsă. Întrebarea „Poate pe mine sau fata!” introduce brusc în dialog
posibilitatea unei tranzacții care depășește planul financiar și intră în zona
degradării morale.
Prin Adriana, romanul deschide problema
vulnerabilității celui care nu dispune de putere. Ea trebuie să negocieze cu un
om care deține instrumentele autorității și ale banului, iar această
disproporție produce tensiunea fundamentală a fragmentului.
Unul dintre motivele importante care se desprind din
fragment este banul ca instrument de presiune. Doctorul afirmă că va aduce
banii și că Adriana poate alege notarul și momentul. Aparența libertății de
decizie contrastează cu adevărata situație: libertatea personajului este
condiționată de acceptarea unei probe umilitoare.
În acest sens, romanul depășește cazul particular și
dobândește o dimensiune socială. Banul nu mai reprezintă doar o valoare
economică, ci devine o formă de putere. El poate cumpăra tăceri, poate impune
condiții și poate încerca să transforme demnitatea umană într-un obiect negociabil.
Cea mai tulburătoare parte a fragmentului este
condiționarea ajutorului de obținerea unui certificat medical privind
virginitatea fetei.
Din punct de vedere literar, această situație are o
funcție esențială: ea pune în discuție dreptul asupra propriului corp și asupra
propriei demnități. Fata absentă din scenă devine, paradoxal, centrul moral al
conflictului. Ea nu vorbește, dar asupra ei se poartă negocierea.
Prin această strategie narativă, Mihaly Ganea Pap
construiește o situație în care absența personajului devine o formă de
prezență. Cititorul este determinat să se întrebe nu numai ce se va întâmpla,
ci și până unde poate merge un adult atunci când interesele sale materiale
intră în conflict cu protejarea unui copil.
Fragmentul demonstrează și o bună utilizare a
suspansului psihologic. Informația este oferită gradual. Mai întâi apare oferta
financiară, apoi condiționarea, iar în final este formulată explicit proba care
schimbă sensul întregii conversații.
Această construcție amintește de mecanismul unei
capcane narative: cititorul este făcut să creadă pentru câteva momente că
asistă la o înțelegere obișnuită, pentru ca apoi sensul real al dialogului să
iasă la suprafață.
Tensiunea nu este construită prin acțiuni
spectaculoase, ci prin cuvinte, tăceri, priviri și ezitări. Este o formă de
suspans interior, cu atât mai eficientă cu cât cititorul percepe progresiv
pericolul moral.
Un element interesant îl constituie relația dintre
tensiunea psihologică și decorul temporal. După dialogul apăsător, naratorul
introduce imaginea unei seri de vară „fierbinte și uscată”, asociată cu „ziua
cea mai lungă din an”.
Această atmosferă nu este neutră. Căldura exterioară
poate fi citită simbolic drept ecou al tensiunii interioare. Ziua care se
prelungește pare să prelungească și neliniștea personajelor. Seara nu aduce
neapărat liniștea, ci marchează intrarea într-o zonă a incertitudinii.
Stilul lui Mihaly Ganea Pap se remarcă, în
fragmentul analizat, prin claritate, dinamism dialogal și orientare spre
situația concretă. Autorul nu supraîncarcă discursul cu metafore, ci lasă
conflictul să producă efectul dramatic.
Narațiunea este susținută de alternanța dintre
replicile personajelor și intervențiile scurte ale naratorului. Această tehnică
imprimă textului un ritm cinematografic. Cititorul poate vizualiza personajele,
poate percepe schimbarea de ton și poate urmări transformarea treptată a
situației.
În același timp, observațiile naratoriale au rolul
de a introduce dimensiunea psihologică. Gestul, privirea și suspiciunea devin
instrumente de caracterizare.
Din perspectiva fragmentului analizat, „Harieta”
poate fi citit ca un roman în care problema fundamentală nu este doar ceea ce
li se întâmplă personajelor, ci ceea ce se întâmplă în conștiința lor.
Mihaly Ganea Pap este interesat de momentul în care
omul este pus în fața unei alegeri. Acceptarea sau refuzul unei propuneri nu
reprezintă doar o decizie practică, ci devine o probă morală.
Această dimensiune este consonantă cu preocupările
mai largi ale scriitorului pentru libertatea interioară și demnitatea umană.
Într-un material dedicat operei lui Ganea, Ileana Costea subliniază că scrisul
acestuia are valoare de mărturie și de conștiință și că experiența suferinței
și a constrângerii este transformată în reflecție asupra libertății interioare
și demnității umane.
„Harieta” de Mihaly Ganea Pap se anunță, prin
fragmentul analizat, ca o operă preocupată de zonele tensionate ale existenței,
acolo unde banul, autoritatea, vulnerabilitatea și demnitatea se întâlnesc
într-un conflict greu de soluționat.
Forța textului rezidă în capacitatea autorului de a
transforma o situație aparent particulară într-o problemă morală cu valoare
universală. Personajele nu sunt doar participanți la o întâmplare, ci devin
purtătoare ale unor atitudini: suspiciunea, interesul, vulnerabilitatea,
manipularea și, implicit, nevoia de apărare a demnității.
Prin dialogul tensionat, prin construcția
psihologică și prin gradarea informației, romanul atrage cititorul într-un
univers în care adevărata dramă nu este întotdeauna vizibilă la suprafață. Ea
se află în spatele cuvintelor, în lucrurile nerostite și, mai ales, în
alegerile pe care omul este obligat să le facă atunci când principiile sale
sunt puse la încercare.
În această perspectivă, Harieta poate fi considerat
un roman al conștiinței aflate sub presiune, în care literatura devine nu doar
povestire, ci și instrument de interogație morală asupra societății și asupra
condiției umane.
Al.Florin Țene
Recenzie la volumul al V-lea din „Scurtă istorie a Bisericii Ortodoxe române – Preoți care sfințesc Parohia”, de Al. Florin Țene
Volumul al V-lea al lucrării „Scurtă istorie a
Bisericii Ortodoxe române – Preoți care sfințesc Parohia”, semnat de Al. Florin
Țene, apărut în anul 2026 la Editura Liga Scriitorilor, se înscrie într-un
proiect amplu de recuperare și valorizare a unor figuri ale clerului ortodox
român contemporan. Scriitor polivalent, ajuns la vârsta maturității depline,
Al. Florin Țene este un exemplu de cum trebuie să fie sau să ajungă un scriitor
căruia îi pasă de mersul literaturii românești contemporane. Domnia sa
abordează subiecte grele, subiecte la care alți confrați nici măcar nu s-au
gândit la ele. Ce să mai spunem că în spatele câtorva pagini scrise stă o muncă
de cercetare de zeci de ore și nopți nedormite.
Volumul la care voi face vorbire nu trebuie citit ca
o carte de istorie exhaustivă a Bisericii Ortodoxe Române, mai curând, autorul Al.
Florin Țene alcătuiește o galerie de portrete sacerdotate, în care biografia,
activitatea pastorală, viața comunității și dimensiunea culturală se întâlnesc
într-o perspectivă predominant evocatoare și interpretativă.
Titlul „Scurtă istorie a Bisericii Ortodoxe române –
Preoți care sfințesc Parohia” este bine ales. Cuvântul „sfințesc” trebuie
înțeles aici nu numai în sens liturgic, ci și ca expresie a influenței pe care
preotul o poate exercita asupra comunității prin slujire, educație, cultură,
solidaritate și responsabilitate socială.
Ideea principală care se desprinde din întregul
volum este aceea că preotul nu poate fi separat de comunitatea în care își
desfășoară activitatea. În medalioanele consacrate diferiților slujitori ai Bisericii,
Al. Florin Țene urmărește nu numai datele biografice, ci și felul în care
aceștia se raportează la parohie. Apar astfel, în diferite combinații,
dimensiunea liturgică, pastorală, educativă, culturală și socială. În sprijinul
afirmației mele am să vin cu exemplul părintelui Claudiu-George Crupă. În cazul
său, activitatea pastorală este prezentată împreună cu organizarea de
activități religioase, pelerinaje, întâlniri cu tinerii și implicarea în
dezvoltarea infrastructurii parohiale, de unde și concluzia că parohia nu este
doar locul în care se săvârșesc slujbele, ci și un spațiu al formării și
solidarității comunitare.
Un capitol important al cărții este cel dedicat
„preoților cu har”. Aici, autorul clujean încearcă să depășească sensul popular
al expresiei și să îi ofere o fundamentare teologică. Este făcută distincția
dintre harul sacramental, primit prin Taina Hirotoniei, și ceea ce textul
numește „har lucrător”, adică modul diferit în care harul se manifestă în viața
concretă a slujitorului. Această distincție este importantă deoarece permite
autorului să explice de ce, deși toți preoții participă la același har
sacramental, unii dobândesc o receptare comunitară mai puternică. În această
perspectivă, „preotul cu har” nu este prezentat ca o categorie ontologic
diferită de ceilalți preoți, ci ca un slujitor în care vocația, rugăciunea,
responsabilitatea și activitatea pastorală devin mult mai vizibile pentru
comunitate.
Al. Florin Țene nu construiește un singur model de
preot, motiv pentru care pe parcursul lecturii vom întâlni: preotul rural,
preotul universitar, clericul-cărturar, preotul implicat social,
administratorul bisericesc, educatorul și mediatorul cultural. Exemplific: părintele
conf. univ. dr. Nicolae Moșoiu este prezentat prin relația dintre activitatea
pastorală și cea universitară, autorul subliniind existența unei duble vocații:
pastorală și academică.
În cazul părintelui Valentin Crainic, accentul cade
pe relația dintre vocație, comunitate, cultură și pedagogia iubirii creștine.
Experiența sa în domeniul muzicii tradiționale este interpretată ca parte a
sensibilității culturale care va fi ulterior integrată în activitatea
pastorală. Astfel de portrete dau volumului o anumită diversitate și împiedică
transformarea sa într-o simplă enumerare de biografii.
O altă dimensiune a cărții este aceea
cultural-educativă. În mai multe cazuri, autorul urmărește felul în care
preotul participă la conservarea tradiției locale și la transmiterea valorilor
religioase către generațiile tinere, astfel lada de zestre a poporului român
rămâne intactă, ba dimpotrivă, se îmbogățește cu elemente noi.
Interesant este și conceptul de „literatură vie”,
utilizat atunci când activitatea unui preot nu este susținută de o operă scrisă
propriu-zisă. Discursul religios rostit, predica și intervenția pastorală sunt
privite ca forme de expresie care contribuie la viața spirituală a comunității.
În cazul lui Claudiu-George Crupă, de pildă, textele catehetice și duhovnicești
publicate în mediul parohial online sunt caracterizate prin limbaj accesibil,
simbolism, apel la experiența personală a credinței și funcție pedagogică și
morală. Este o observație interesantă, într-o epocă în care discursul religios
se deplasează tot mai mult către mediul digital.
De remarcat faptul că Al. Florin Țene nu scrie
exclusiv pentru specialistul în teologie sau pentru istoricul Bisericii, el se
adresează cititorului interesat de oameni, comunități, religia strămoșească, tradiție
și memorie.
Volumul are și o funcție de memorie culturală în
care preoții prezentați nu apar doar ca titulari ai unor funcții bisericești,
ci ca persoane care au lăsat urme vizibile în comunitățile lor: au construit,
au educat, au predicat, au organizat, au păstrat tradiții, au format tineri sau
au participat la viața socială. În acest sens, volumul „Scurtă istorie a
Bisericii Ortodoxe române – Preoți care sfințesc Parohia” poate fi citit și ca
o documentare a unei forme de viață comunitară care riscă, în societatea
contemporană, să fie insuficient consemnată. Volumul sugerează că modernizarea
mijloacelor de comunicare și diversificarea activităților pastorale nu presupun
neapărat abandonarea tradiției, dimpotrivă, ele pot reprezenta forme prin care
tradiția este transmisă într-un context nou, actual.
Preoți care sfințesc Parohia, volumul al V-lea, este
o carte despre Dumnezeu, despre slujirea cu credință, despre comunitate și
memorie.Valoarea ei nu trebuie căutată în caracterul unei istorii exhaustive a
Bisericii Ortodoxe Române, ci în încercarea de a recupera și consemna figuri
sacerdotale contemporane și forme concrete de viață parohială.
În ansamblu, Al. Florin Țene propune o imagine a
preotului ca slujitor al altarului, educator, mediator cultural și factor de
coeziune comunitară. Diversitatea portretelor arată că această slujire poate
îmbrăca forme diferite, în funcție de epocă, localitate, personalitate și
context social.
Prin caracterul său documentar și evocator, volumul de
față contribuie la păstrarea unei memorii a clerului ortodox contemporan, iar
dacă unele portrete ar beneficia, în viitor, de o documentare mai amplă ar
putea constitui punctul de plecare pentru cercetări ulterioare care ar
îmbogății zestrea și patrimoniul cultural al Bisericii Ortodoxe Române.
Gelu
Dragoș, UZPR
Opinia, pe larg, aici: https://latabla.ro/.../497-profesoara-mesaj-parinti...
C.L.
Perspective critice asupra unei opere poligrafice
de Luci Teodorescu
Opera lui Al.
Florin Țene se înscrie în peisajul literaturii române contemporane printr-o
amplă deschidere către multiple genuri și specii literare: poezie, roman, proză
scurtă, teatru, eseu, critică și istorie literară, memorialistică și
publicistică. Particularitatea fundamentală a acestei creații o constituie
caracterul ei poligrafic, dublat de o constantă preocupare pentru condiția
umană, memorie, identitate, istorie, spiritualitate și destinul culturii
române.
Într-un context literar
caracterizat adesea prin specializarea autorului într-un singur domeniu, Al.
Florin Țene reprezintă un caz distinct. Bibliografia sa cuprinde, de-a lungul
mai multor decenii, numeroase volume aparținând unor genuri diferite, iar
activitatea sa publicistică și culturală completează profilul scriitorului cu
acela al unui animator al vieții literare.
Literatura
română contemporană nu poate fi înțeleasă exclusiv prin succesiunea unor
generații literare sau prin delimitarea strictă a unor formule estetice. Ea
este, mai degrabă, un spațiu de interferență între tradiție și modernitate,
între experiența individuală și memoria colectivă, între literatura
propriu-zisă și formele de reflecție asupra culturii.
În acest
context trebuie privită și opera lui Al. Florin Țene. Scriitorul nu se
limitează la o singură formulă expresivă. De la volumele de poezie precum Ochi
deschis și Fuga statuilor, până la romanele Chipul din oglindă,
Insula viscolului și Orbul din Muzeul Satului, iar apoi la
eseuri, volume de critică literară, teatru, memorialistică și publicistică, se
conturează o operă caracterizată prin diversitate și continuitate.
Această
diversitate nu trebuie confundată cu dispersia. Dimpotrivă, în spatele
multiplelor forme literare se poate identifica un nucleu tematic și ideatic
relativ stabil: omul confruntat cu timpul, memoria, istoria, limitele
existenței și nevoia de sens.
Una dintre
trăsăturile definitorii ale personalității literare a lui Al. Florin Țene este
poligrafismul. În literatura contemporană, scriitorul specializat într-un
singur gen constituie, în multe cazuri, norma. Poetul este poet, prozatorul
este prozator, iar criticul literar își concentrează activitatea asupra
interpretării textului. În cazul lui Al. Florin Țene, aceste delimitări devin
permeabile.
Poetul se
întâlnește cu eseistul, prozatorul cu filosoful, criticul cu jurnalistul
cultural, iar istoricul literar cu animatorul vieții culturale.
Această
caracteristică a fost remarcată și în receptarea critică recentă, unde opera sa
este prezentată drept una de mare amplitudine, reunind poezia, romanul,
teatrul, eseul, critica și istoria literară, publicistica și reflecția
filosofică.
Poligrafismul
său trebuie, prin urmare, interpretat nu numai cantitativ, prin numărul
cărților publicate, ci mai ales calitativ, prin capacitatea autorului de a
transforma aceeași problematică fundamentală în discursuri literare diferite.
În poezie, Al.
Florin Țene cultivă o lirică reflexivă, în care imaginea poetică este frecvent
asociată unei întrebări despre existență. Titluri precum Ochi deschis, Fuga
statuilor, Cerul meu de hârtie, Cina cea fără de taină, Sămânța
din interiorul Cuvântului sau Călcâiul vulnerabil al mării indică,
încă de la nivelul titlurilor, o poetică a simbolului și a meditației.
Poetul nu
utilizează metafora doar ca ornament al discursului. Metafora devine instrument
cognitiv. Ea încearcă să descopere ceea ce nu poate fi exprimat prin limbaj
denotativ: misterul existenței, trecerea timpului, fragilitatea ființei,
raportul dintre materie și spirit.
În această
perspectivă, poezia lui Al. Florin Țene poate fi considerată o poezie a
interogației. Întrebarea este uneori mai importantă decât răspunsul, deoarece
ea păstrează deschisă relația dintre om și mister.
Un alt sector
important al creației îl constituie proza. Trilogia formată din Chipul din
oglindă, Insula viscolului și Orbul din Muzeul Satului este
prezentată de autor drept o construcție epică având valoarea unei fresce a
societății românești din secolul al XX-lea. Din punct de vedere critic, această
perspectivă este relevantă deoarece romanul lui Al. Florin Țene se află la
intersecția dintre ficțiune și memorie.
Oglinda,
imagine recurentă în titlurile sale, poate fi interpretată ca un simbol al
conștiinței. Ea nu reflectă numai chipul individual, ci și epoca în care acel
chip a fost obligat să existe. În acest sens, proza devine o formă de
recuperare a trecutului.
Scriitorul nu
se mulțumește să reconstituie evenimente, ci încearcă să descopere urmele lor
în conștiința individului. De aici rezultă o dimensiune etică a prozei sale:
literatura devine o modalitate de a salva experiența umană de la uitare.
Critica
literară dedicată romanului Chipul din oglindă a remarcat tocmai această
dimensiune a explorării conștiinței și a problematicii existențiale.
Eseistica lui
Al. Florin Țene reprezintă un domeniu în care literatura și filosofia intră
într-un dialog direct.
Titluri precum Prizonierul
oglinzilor paralele, Evadare în Cutia Pandorii, Aventură prin
dicțiunea ideilor, Eseul, metaforă a gândirii logice, Subiectul
ca text și ideea ca subiect și Aventura metaforelor prin canionul cu
idei demonstrează preocuparea pentru mecanismele gândirii și pentru relația
dintre idee și expresia literară. Eseul îi oferă autorului libertatea de a
depăși granițele genurilor.
Aici, Al.
Florin Țene nu mai este numai poet sau prozator, ci devine interpret al lumii.
Literatura este privită ca formă de cunoaștere, iar actul scrisului capătă o
dimensiune morală și filosofică.
În această zonă
a creației sale se poate observa una dintre constantele fundamentale ale
autorului: convingerea că literatura trebuie să producă nu numai emoție estetică,
ci și reflecție.
O componentă
semnificativă a operei sale este activitatea de critic și cronicar literar. Volume
precum Arca lecturii, Critică literară, Ochiul magic al
metaforei, Între Thalia și Minerva și Critica între artă și
știință ilustrează interesul constant pentru interpretarea fenomenului
literar.
Criticul Al.
Florin Țene se apropie de carte nu numai cu instrumentele analizei estetice, ci
și cu o anumită disponibilitate pentru dialog. Această atitudine este
importantă într-o epocă în care critica literară riscă uneori să devină
exclusiv evaluativă. Pentru Al. Florin Țene, cronica literară reprezintă și o
formă de comunicare culturală.
Prin
numeroasele sale articole, el contribuie la circulația cărții și la
constituirea unui spațiu al dialogului dintre scriitori, reviste și cititori.
Un scriitor nu
este definit numai prin cărțile sale, ci și prin relația pe care o construiește
cu mediul cultural. Din acest punct de vedere, activitatea lui Al. Florin Țene
depășește statutul de autor individual. Activitatea sa în cadrul Ligii
Scriitorilor Români și în presa culturală reprezintă o componentă importantă a
profilului său public.
Literatura este
înțeleasă ca instituție vie, ca formă de solidaritate culturală și ca spațiu de
transmitere a memoriei.
Prin această
activitate, scriitorul se situează într-o tradiție veche a culturii române,
aceea în care creatorul este și animator cultural. Nu întâmplător, bibliografia
sa include nu numai cărți de literatură, ci și lucrări dedicate fenomenului
literar și vieții scriitoricești. Activitatea sa publicistică este, de
asemenea, de mare amploare.
Locul lui Al.
Florin Țene în literatura română contemporană trebuie discutat și din
perspectiva raportului dintre tradiție și modernitate. El nu abandonează
valorile literaturii române tradiționale, însă le introduce într-un discurs
contemporan. Istoria, credința, satul, memoria, identitatea națională și figura
unor personalități culturale sau istorice nu apar ca simple teme decorative.
Ele sunt supuse unei reinterpretări prin sensibilitatea omului contemporan.
În acest sens,
opera sa poate fi situată într-o zonă de interferență între modernismul târziu,
tradiția culturală românească și unele deschideri postmoderne.
O analiză
recentă a încadrării sale în literatura de după anul 2000 observă tocmai
această îmbinare dintre tradiția modernistă și deschiderile postmoderne, precum
și caracterul reflexiv al creației.
O altă
constantă a creației lui Al. Florin Țene este dimensiunea spirituală. Aceasta
nu trebuie redusă la literatura religioasă în sens strict. Spiritualitatea
reprezintă, în opera sa, o modalitate de a pune problema sensului. În această
perspectivă, credința, moartea, iubirea, timpul și memoria devin categorii
existențiale. Omul apare ca ființă aflată între efemer și eternitate. De aici
rezultă o literatură în care întrebarea filosofică și emoția lirică se
întâlnesc.
Care este, în
consecință, locul lui Al. Florin Țene în literatura română contemporană?
Răspunsul nu
poate fi formulat exclusiv printr-o ierarhie estetică. El trebuie formulat prin
raportare la profilul operei. Al. Florin Țene este, înainte de toate, un scriitor
poligraf, a cărui creație se întinde pe mai multe decenii și mai multe
genuri. Este poet, romancier, eseist, dramaturg, critic literar, publicist și
promotor cultural. O astfel de operă trebuie analizată ca un sistem.
Poezia explică
proza, proza luminează eseistica, eseistica oferă cheia filosofică a unor
poeme, iar critica literară reflectă preocuparea generală pentru destinul
literaturii.
Această
interdependență reprezintă una dintre particularitățile majore ale scrisului
său.
Al. Florin Țene
ocupă un loc distinct în literatura română contemporană prin amploarea,
diversitatea și continuitatea activității sale literare.
Opera sa nu
poate fi redusă la un singur gen și nici la o singură formulă estetică. Poezia,
proza, teatrul, eseul, critica literară și publicistica alcătuiesc împreună un
univers în care preocuparea pentru om, timp, memorie, identitate și
spiritualitate rămâne constantă.
Valoarea unei
asemenea opere nu trebuie căutată exclusiv în cantitatea producției literare,
ci în permanența unei vocații culturale.
Al. Florin Țene
scrie despre lume, dar și despre rostul scrisului; despre oameni, dar și despre
memoria lor; despre prezent, dar și despre responsabilitatea de a nu lăsa
trecutul să dispară.
Într-o
literatură contemporană caracterizată prin pluralitate și fragmentare, el
propune o formulă a continuității. Scriitorul rămâne, în concepția sa, nu numai
creator de texte, ci și păstrător al memoriei culturale.
Din această
perspectivă, opera lui Al. Florin Țene constituie un document literar al unei
epoci și, simultan, o mărturie despre puterea scrisului de a transforma
experiența individuală în memorie colectivă.
Prof. univ. dr. Doina
Dumitrescu
BIBLIOGRAFIE
SELECTIVĂ
A. Opera lui
Al. Florin Țene
1.
Țene, Al. Florin, Ochi deschis, București, Editura Litera, 1974.
2.
Țene, Al. Florin, Fuga statuilor, București, Editura Litera, 1979.
3.
Țene, Al. Florin, Chipul din oglindă, Petroșani, Editura Fundației
Culturale „I. D. Sîrbu”, 1997.
4.
Țene, Al. Florin, Insula viscolului, Cluj-Napoca, Editura Napoca
Star, 2000.
5.
Țene, Al. Florin, Orbul din Muzeul Satului, Cluj-Napoca, Editura
Napoca Star, 2002.
6.
Țene, Al. Florin, Memoria inimii, Editura Etnograph, 2004.
7.
Țene, Al. Florin, Arca lecturii, Editura Semănătorul, București,
2008.
8.
Țene, Al. Florin, Prizonierul oglinzilor paralele, Editura
Semănătorul, București, 2008.
9.
Țene, Al. Florin, Ochiul magic al metaforei, Editura Semănătorul,
București, 2010.
10. Țene, Al.
Florin, Între Thalia și Minerva, Editura Semănătorul, București, 2011.
11. Țene, Al.
Florin, Eseul, metaforă a gândirii logice, Editura Semănătorul,
București, 2012.
12. Țene, Al.
Florin, Subiectul ca text și ideea ca subiect, Editura Semănătorul,
București, 2012.
13. Țene, Al.
Florin, Critica între artă și știință, Editura Semănătorul, București,
2014.
14. Țene, Al.
Florin, Oglinda Ligii Scriitorilor. O altfel de istorie a literaturii române,
în colaborare, Editura Napoca Nova, Cluj-Napoca, 2016.
15. Țene, Al.
Florin, Contribuții la istoria Ligii Scriitorilor Români, Editura Napoca
Star, Cluj-Napoca, 2022.
B. Bibliografie
critică și istorică
16. Birău, Petrică,
Al. Florin Țene. Literatura ca mod de viață, Cluj-Napoca, Editura
Eurograph, 2005.
17. Sasu, Aurel, Dicționarul
Scriitorilor Români, Editura Paralela 45, 2006.
18. Simion, Eugen
(coord.), Dicționarul General al Literaturii Române, Academia Română,
București.
19. Manolescu,
Nicolae, Istoria critică a literaturii române, București, Editura
Paralela 45, 2008.
20. Moldovan,
Liliana, O carte a cărților lui Al. Florin Țene, Editura Napoca Star,
2023.
21. Cubleșan,
Constantin, studii și cronici dedicate literaturii române contemporane și
operei lui Al. Florin Țene.
22. Popa, Mircea,
studii și cronici privind literatura română contemporană.
23. Roșioru, Ion,
volume și studii de critică literară.
24. Velea, Dumitru,
eseuri și cronici dedicate literaturii române contemporane.
C. Periodice și
surse culturale
25. Tribuna, Cluj-Napoca.
26. Steaua, Cluj-Napoca.
27. Luceafărul.
28. Armonii
Culturale.
29. Constelații
Diamantine.
30. Plumb.
31. Caiete Silvane.
32. Discobolul.
33. Glasul Armadiei.
34. Orizonturi
Mureșene.