Se făcea că m-am trezit dintr-un somn adânc de câteva sute de ani.
Nu
știu cum am dormit atât de mult dar cert este că patul meu elegant
din dormitorul alb pe care-l știam atât de bine nu mai era același
cu patul în care m-am trezit și care mă înțepa până la piele prin
cămașa de noapte de in cu care eram îmbrăcată. Culoarea pereților
era de un alb imaculat și mă întrebam unde a dispărut verdele ca iarba de
pe pereții dormitorului meu cu a căror imagine mă trezeam în fiecare
dimineață?! Speriată m-am uitat în jur și văzând că nu cunosc locul
și fiind ferm convinsă că visez mi-am zis ok închid ochii și dorm
mai departe că nu-i decât un vis.
Dar
un mieunat insistent de pisică mă obliga să deschid ochii căci
pufoșenia se afla lângă mine. O scumpete de pisicuță mică albă cu
ochi albaștri se uita la mine cerând parcă de mâncare! O,
dar ce mult seamănă cu Alicia pisicuța noastră ce o aveam cândva în
România! Și parcă înțelegându-mi gândurile pisicuța s-a apropiat mai
mult de mine punându-și căpșorul la mine în palmă. Vai de
mine așa făcea și Alicia! Dar e imposibil sa fie ea
doar știu ca ea a murit în urmă cu 25 de ani și asta era în
România iar eu mă aflam acum în Canada! Pisicuța se lipea de
mine tot mai mult și mi-era atât de dragă încât îmi
făcea bine să o am aproape! Mângâind-o pe blăniță îmi văd mâinile
și nu pot să cred, am mâinile îmbătrânite și slabe, oare ce
oi fi pățit? Observ că nu am nicio bijuterie nici măcar
verigheta și inelul de logodnă la care nu renunțam niciodată. Un gând m-a
străbătut ca un fulger până-n măduva spinării, mi-am pierdut
verigheta, să o caut!
Încercând
să mă ridic din pat observ că odaia cu pereții albi ca
varul este adevărată și categoric nu mă aflu în dormitorul meu
de-acasă. Mobila elegantă de dormitor și dulapurile pline de oglinzi au fost
înlocuite cu niște policioare de lemn pe care stăteau două ulcele
de lut. Pe jos un preș țesut ține loc covorului de blană pe care călcam
când coboram din pat! Nu pot să cred! Unde sunt? Patul în care dormisem
avea o saltea de paie și prin cearșaful de pânză
ieșea câte un fir de pai. Ah , de asta mă înțepa atât de tare! Of Doamne
cum or fi trăit bunicii noștri cu așa ceva? Mă întreb
măsurând patul cu privirea!
Mi-am
căutat papucii de blană pe care întotdeauna îi lăsam la ușa
dormitorului dar nu văd nimic de încălțat! Încă nedumerită am început
să studiez încăperea în care mă trezisem fără voia mea parcă
teleportată în timp. În cameră erau două paturi unul lângă
altul cu saltea de paie iar pe margini de-o parte și de alta a
patului erau niște scăunele pătrate de lemn. O fereastră mică
lăsa să intre în cameră razele de soare ale amiezii.Nici nu
puteam sa mă apropii ca sa mă uit pe geam căci lumina mă orbea atât
era de puternică. Pe celălalt perete în fața patului erau două
policioare de lemn iar lângă era o măsuță mică pe
care trona un lighean de lut, un ștergar țesut și o ulcică cu
apă.
M-am
gândit ca n-ar fi o idee rea să mă spăl pe față poate mă trezesc?!
Apa avea un miros de mentă , m-am spălat pe față și m-am simțit imediat
înviorată! Ștergarea de in mirosea a levănțică proaspăt
culeasă! Doamne unde sunt?
Pisica
de lângă mine dispăruse , dau să o caut, mă aplec să văd pe sub pat
și mi-am adus aminte că tocmai avusesem în urmă cu câteva zile o
intervenție chirurgicală la un spital din Montreal dar culmea
ca nu mă durea nimic. Caut să pipăi operația și
bandajele dacă mai sunt acolo dar constat cu stupoare că nu
am nici bandaje nici tăieturi, nici cicatrici măcar! Starea
de uimire s-a transformat în una de panică, cum e posibil Doamne?
Cum?
Instinctiv
am dus mâna la pântece parcă vrând să protejez ceea ce era o urmă a
maternității pe corpul meu, operația de cezariană. Pipăi abdomenul și
ridic cămașa de noapte, spre surprinderea mea și această
cicatrice a dispărut... am căutat și lovitura pe care mi-o
făcusem cu bicicleta, urma de arsura de pe picior de la 5 anișori și
toate dispăruseră ca prin minune! Am ridicat mâinile și mi-am
mângâiat părul care nu-mi depășea umerii, am reușit să-l văd
... era alb! Mi-am întors ochii spre perna pe care dormisem
și care obișnuia să aibă fire lungi de păr negru pe ea.
Pe perna albă ca neaua nu se vedea nici un fir . Și dacă acum
sunt căruntă firele albe nu prea se văd, mă gândeam... ei dar
unde -mi sunt ochelarii ? Nu văd nicăieri ochelarii și totuși văd!
Chiar mă întreb cum am plecat eu în călătoria asta fără ochelari? De
felul meu sunt foarte cochetă și la două lucruri nu puteam să
renunț oriunde aș fi plecat și dacă muream le-aș fi avut cu mine
căci soțul și fiica mea știu asta , le-am spus:
ochelarii și cerceii! Căci nu am să mă duc nicăieri ca o
maimuță fără cercei și nici fără ochelari să nu pot citi!
Dar
ei? Unde or fi ei? Soțul meu și copila mea! Doamne am
încremenit... oare pe ei îi mai am ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu