„MĂSURÂND CLIPA” – este un frumos dialog poetic purtat de două personalități remarcabile, Aurelia Oancă și Mihaela C.D. Am avut curiozitatea să văd ce anume le leagă și ce anume le desparte pe aceste două femei remarcabile. Pe parcursul lecturii volumului am avut senzația că este un dialog muzical, purtat pe două voci diferite, unindu-se și cântând la unison din când în când.
Titlul ales îmi pare a fi inspirat, nu doar ca formulă poetică în raport
cu tema abordată în multe dintre poeziile autoarelor, ci și din perspectiva
faptului că doamna Aurelia Oancă și Mihaela C.D. aparțin actual unor spații
geografice îndepărtate unul de celălalt. Această distanță însă, iată, devine
doar o clipă atunci când unitatea de măsură este cuvântul scris. Poezia este
cea care apropie sufletele atunci când transmite sinceritatea trăirii, emoția și
mesajul ideatic.
Expresia artistică este clară, pură, în
cazul amândurora. Poeziile lor nu au încifrări artistice obositoare prin prea
mult uz, întâlnite adesea la unii dintre poeții contemporani, nu au acele
ermetizări exagerate care dau senzația uneori că autorul însuși le-ar fi uitat codul
și nu mai poate să-și descifreze propriile gânduri. Poemele lor nu pun criticul
literar în postura neplăcută de a bate câmpii cu privire la ceea ce își
imaginează că ar fi vrut să spună autorul. Nu au nici aroganța acelor poezii
care par să-ți sugereze că tu, cititor, ești slab dotat intelectual și nu
pricepi meesajul. Din acest punct de vedere, ambele poete pun pe prim plan
dorința de a comunica, de a transmite emoția prin versurile lor.
Dacă versurile Aureliei Oancă sunt ca un râu, curgând lin, cu o naturalețe
uimitoare, ondulând melodic cuvintele, versurile Mihaelei C.D. îmi dau senzația
unui pârâu aflat în vâltoare, dornic de a se exprima vioi, angajat și plenar în
curgerea sa.
Chiar dacă limbajul poetic îmbracă stiluri diferite, autoarele completându-se
parcă, poeziile lor sunt închinate unei teme generale comune: miracolul vieții.
Doamna Aurelia Oancă ne uimește în continuare cu o capacitate de disecție și
analiză a detaliilor naturii înconjurătoare, demonstrându-ne că nimic din ceea
ce ne înconjoară nu este întâmplător și orice lucru, oricât de mărunt ar părea el,
face parte din construcția acelui tot menit să aducă frumusețe. Pare să ne
spună prin fiecare vers al său că fericirea se găsește în lucrurile mici ale
vieții, dacă știi să le observi, iar doamna Oancă asta face: ne ajută să
observăm aceste detalii. Mihaela C.D., pe de altă parte, are o privire de
ansamblu, generalizatoare, propunându-ți să te îndepărtezi ușor, ca în fața
unui tablou, pentru a surprinde întregul.
Deși trăiesc în areale geografice diferite (Mihaela C.D. în Canada și
Aurelia Oancă în România), iubirea de țară este profundă în cazul ambelor
poete. Ele subliniază apartenența la acest neam și legătura indisolubilă,
divină, pe care o avem cu acest pământ: „Dintr-o lacrimă cerească / S-a
născut un plai cu flori, / Este casa strămoșească / Îmbrăcată-n trei culori”
(Aurelia Oancă, Casa strămoșească). Sentimentul acesta este puternic
înrădăcinat și în Mihaela C.D., evident atât în versurile sale, cât și în
acțiunile culturale pe care le desfășoară. Pentru mine a fost întotdeauna
foarte înduioșător să văd că această iubire de neam și țară trăiește în cel ce
se strămută în alte țări și cred că acest cuvânt unic și intraductibil, numit
„dor” li se asociază multora din diaspora. „Pământul aspru, roditor îţi ține
rădăcina / Acolo-n satul iubitor unde-ai văzut lumina / Şi-n zilele şi nopţile
senine să te-ntorci îţi vine / În gând îţi aminteşti, atunci, cât îţi era de
bine” (Mihaela C.D. , Rădăcini).
Sentimentul de iubire traversează întregul volum. Nici nu avea cum să
fie altfel, ambele poete având o sensibilitatea aparte și ambele subscriindu-se
aforismului marelui scriitor Marin Preda: „Dacă dragoste nu este, nimic nu e.”
„Din primăvara vieții am adunat iubirea / Și printre flori superbe am
pus parfumul ei”, ne
spune Aurelia Oancă (Când treci prin anotimpuri), în timp ce pentru
Mihaela C.D. iubirea este firul roșu al fiecărei perioade importante de viață: „Anotimpurile
iubirii trec peste noi / Ne-alină şi ne scaldă în dulci raze” (Anotimpurile
iubirii).
Trecerea inexorabilă a timpului este analizată de oricare poet, fiind
una din preocupările existențiale ale omenirii. Volumul de față, încă din titlu
promite să facă asta. Poetele își oglindesc trăirile legate de această curgere
temporală. Aurelia Oancă ar purta iar „un zâmbet peste anotimp” (De
s-ar întoarce, Mai vreau să zbor), iar Mihaela, în câteva versuri de
mare rafinament ne spune: „Vremea trece, vrei nu vrei / Plânge-o floare în
fereastră / După timpul cel trecut... / Vrea iar amintirea noastră / Timpul
trece... ne-ntrecut...”( Vremea trece, vrei nu vrei)
În volumul „Măsurând clipa” întâlnim
minunate peisaje pictate în cuvinte care te transpun anotimpului și locului, legând tabloul de emoțiile poetelor,
realizând o conexiune între suflet și natură. Dintre exemplele numeroase am
ales: „O lacrimă de toamnă iar se scurge, / Peste obrazul tristelor iubiri,
/ Arcușul și vioara-ncep a plânge, / În minunate, calde tânguiri.” (Aurelia
Oancă (Izvor de fericiri) sau „Natura-n jurul vostru fermecaţi De
graţie topit amorezat e cerul” (Mihaela C.D., Magia florilor de cireș).
Atât Mihaela C.D., cât și Aurelia Oancă scriu cu pasiune. Își doresc,
este natural, ca poezia lor să transceadă propria existență, o fărâmă din
sufletul lor fiind cuprins în poeziile lor: „Pe-un colț de cer am scris
răvașe multe, / În care-am pus mici lacrime de dor” (Aurelia Oancă, Pe-un
colț de cer); „Am strâns
firimituri de licurici Şi-am aşezat pe file într-o carte” (Mihaela C.D., Bucățele
din sufletu-mi cuvântat).
Personal, cred că în acest început de veac nesigur, care își caută încă
rostul, cu atâta manifestare de rău și de urât, orice expresie a frumosului
contează pentru sufletul nostru, ca o formă de rezistență prin creație
artistică. În plus, poezia este vehicolul cel mai bun pentru transportul
graiului nostru românesc. Fiecare autor contează, unii mai mult, alții mai
puțin, iar măsura acestui „contează” nu o dăm noi, ci timpul. Fiecare creație artistică trebuie
privită cu respect. Este moștenirea pe care o lasă fiecare autor în parte. În
acest context închei, nici nu se putea mai potrivit, decât cu versurile celor
două poete:
„Acum, când timpul a lăsat amprente / Peste povești, peste coperți și om,
/ Să stați cuminți și cu priviri atente, / Să studiați cu sârg oricare
tom!” - Aurelia Oancă, Cărțile dorm;
„Vă las poezia din sufletul meu / De plec fără să dau de ştire, / Să-i
faceţi un loc într-un muzeu / Lumii să-i fie eternă oştire” – Mihaela C.D., Testament
Simona Mihuțiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu