de Gabriel Liiceanu
În atmosfera de liniște a acestor zile, recitind Caietele
lui Cioran, am dat peste un loc în care e evocată o vorbă a lui Platon:
„Socrate către Criton înainte de a muri: «Reaua folosire a cuvintelor nu este
numai o greșeală de limbă, ci și un chip de a face rău sufletelor ».” Dar de
ce, m-am întrebat, insultată, gramatica ne poate handicapa pe toți? Un prim
răspuns care mi-a apărut în minte ar fi: pentru că de la ea ne vin primele
reguli pe care le primim în viață. Prin ea domesticim animalul din noi care
intră în lume împachetat în țipete, scâncete și onomatopee. Limba e prima con-venție pe care copilul o învață,
primul nostru mod de „a veni laolaltă cu ceilalți”. Primii pași în educație se fac prin corectarea
greșelilor de limbă. Doar învățând limba, copilul este adus la numitorul comun
al umanității. El intră în lume în numele limbii pe care a învățat să o
vorbească și iese din lume lăsând în urmă amprenta limbii pe care a vorbit-o.
Așa cum într-o țară străină limba te exclude din comunitatea celorlați, limba
vorbită la tine acasă e cea care te include, te integrează și te face egalul
celorlalți. Ea e marea „trăsură de unire” a societății.
Înseamnă atunci
că, dacă pocești limba, toate regulile pe care se înalță societatea vor fi
nesocotite pe modelul limbii schilodite. Reflexul rigorii va fi izgonit din suflete și toate convențiile ulterioare
ale vieții vor intra pe făgașul lui „merge și așa”. Ne vom închina la idolii
aproximației. Vom fi nepunctuali, vom face totul de mântuială, nu ne vom ține
de cuvânt, vom face reguli pentru a nu le respecta, în cele din urmă vom fura
și ne vom minți unii pe alții zi de zi. Vom face să sufere sufletul fiecăruia
dintre noi. Vom fi o silabă pe dos, un accent greșit pus, un inoportun „ca și”,
un dezmățat „care”, un „vizavi” grețos, o „locație” lăbărțată peste lume. Vom
fi crescuți prost, cu mintea necurățată. Vom sfârși prin a trăi atât de urât pe
cât de urât vom vorbi.
Și-apoi limba
este și nu este a noastră. E
a noastră în măsura în care o folosim, dar nu noi am făcut-o. Nu putem dispune
de ea după bunul nostru plac. E casa care ni s-a dat în folosire pe timpul unei
vieți. Și pe care o locuim împreună. Nu e totuna dacă o ținem curată sau
murdară, dacă aruncăm sau nu în stradă gunoaiele noastre verbale. Se spune că
avem o limbă frumoasă, că Homer, Biblia și Shakespeare sună bine în română, că
poezia noastră e bună și că scriitorii mari au fost provocați de cuvintele ei.
Când pocești ceva ce nu e doar al tău, îi faci să sufere pe toți cei care
posedă bunul acela în comun cu tine. Îi tragi în jos, le nesocotești un
standard. Le ameninți infrastructura civilizației. Le dărâmi un templu. Devii
profanator. Ajungi un dușman al civilizației locului.
Și mai e ceva,
mi-am zis. Regulile de îmbinare a cuvintelor urmează logica gândirii. Când pui
cuvintele prost laolaltă, înlănțuirea gândurilor se va face și ea prost.
Judecata va suferi și va deveni din ce în ce mai strâmbă. Vei vorbi în dodii,
halandala, fără șir. Și vei gândi la fel. Vei fi năuc. Vei spune tot mai des
prostii și, cu vremea, vei deveni prost.
Este apoi și o
chestie de igienă. Greșelile
de limbă sunt ca virușii. Se dau și se iau. Poți infesta o întreagă comunitate
cu un strănut lingvistic. E de ajuns ca un repetent la gramatică – mai ales
dacă are o funcție! – să deschidă gura și aerul din jurul lui va deveni
infestat. Ceilalți nu-l vor corecta, dimpotrivă, îl vor imita. Vor strănuta ca
șeful. Gândiți-vă cum e când omul acesta își exhibă funcția la televizor.
Spunând la fiecare trei-patru cuvinte „ca și”, va da virusul celor din jur. Iar
de virusul lui „ca și”, odată luat, nu se mai poate scăpa. „Ca și” – un alien
lingvistic. Iese din gura cui nu te-aștepți. România e deja contaminată. 90%
din populație suferă de gripa lui „ca și”.*
Felul în care am
ajuns să ne vorbim limba ar trebui să fie grija și rușinea noastră de fiecare
zi. Căci totul se trage de aici. Înaintea bădărăniei și a corupției, a minciunii
și a prostiei – și explicându-le pe toate – vine schilodirea limbii. Iată cum
se exprimă șeful celui mai mare partid de la noi: „Oamenii politici trebuie să
facă decât promisiunile care le pot ține”. Cum să te lași pe mâna unora ca el? Pe mâna unora
ca ei?
Trebuie să
recunoaștem că lucrurile au ajuns departe cu limba română. Nu numai bazele ei
gramaticale sunt subminate; luate cu asalt sunt înseși redutele alpine, limbajul academic. Dacă cuvintele nu
mai fac doi bani, dacă pot fi spuse și puse pe hârtie oricum, de către oricine
și luate de oriunde, atunci, ambalate sub eticheta „lucrare de doctorat”, ele
pot aduce o diplomă devalorizând un titlu. Tot ce se petrece este coerent: așa
cum discursul public se poate lipsi, în gura politicienilor, de cunoașterea
gramaticii, lucrările de doctorat pot fi scrise acum de polițiști și cărțile de
știință de către borfași în închisori.
Cândva, înainte
de ’90, limba română a fost obligată să se prostitueze câteva decenii la rând.
Pervertirea limbii în spațiul public este de altminteri primul lucru cu care se
ocupă orice regim comunist odată ajuns la putere. Trebuind să construiască
totul din capul locului pe minciună, el nu are cum să-și procure materia primă
a sistemului altfel decât prin siluirea limbii. Așa se face că, de pe o zi pe alta, cuvintele sunt
constrânse să spună altceva decât ai sub ochi. Au fost nu puțini scriitorii
care s-au simțit bine în bordelul comunist al limbii. Se plătea bine o pagină
de cuvinte prostituate. Câte unii dintre cei care le-au scris atunci au astăzi
statui în parcurile capitalei. Ce semn mai bun al continuității cu ceea ce a
fost ne-am putea dori?
Toate limbile
lumii care au trecut prin comunism au ieșit din această experiență șubrezite.
Minciuna ofilește. Pe acest corp umilit al limbii care a pierdut relația cu
adevărul apar astăzi toate bolile ei și, prin ele, tot ce e maladiv la noi. Cei
care se exprimă astăzi la rampă sunt pegra lingvistică a fostei societăți:
activiștii și securiștii de ieri, cu limba lor de lemn și cu înjurătura facilă,
au devenit politicienii și „oamenii de
afaceri” de azi. Limba publică vorbită astăzi în România s-a cernut din
limbajul cinic și golănesc cu care ei au trecut pe celălalt mal al istoriei.
Acești descălecători de pripas, care întrețin un raport cleios și huliganic cu
limba, sunt dușmanii civilizației din România. Nu ne vom putea redobândi țara
decât recuperând româna din gurile lor. Vom fi urâțiți, jefuiți în continuare
și vom rămâne cea mai săracă țară a Europei câtă vreme vom asista neputincioși
la triumful discursului sordid în spațiul public. La fel de sordid – și în fapt
generându-le – ca „afacerile” care-i fac să defileze zilnic prin fața
procurorilor.
Iată ce gânduri
mi-au venit, în aceste zile de liniște, pornind de la o vorbă a lui Platon,
citată de Cioran în Caietele sale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu