Elementele muzicale stilistice din cadrul liturghiei. Diferențe interconfesionale

                                   de prof. dr. Vlad Ioan BONDRE

Centrul activității răscumpărătoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos îl constituie Jertfa Sa sângeroasă de pe Cruce, Moartea și Învierea Sa. Aceste aspecte formează un tot unitar, numit mântuirea obiectivă a umanități. Dar pentru ca omul să se poată bucura de veșnicie, mântuirea trebuie privită și în mod personal. Nucleul acestei mântuiri este reprezentat de Sfânta Taină a Euharistiei, ca semn al împărtășirii cu Hristos, a Cărui Jertfă se actualizează în permanență în chip nesângeros pe Altarele Bisericii Sale[1].

Părintele Dumitru Stăniloae aprofundează importanța Euharistiei ca mod de comuniune cu Dumnezeu sau ca treaptă superioară de rugăciune în cadrul Sfintei Liturghii, arătând prin aceasta prezența reală a trupului și sângelui Domnului. Ideea este preluată de la Sfântul Ioan Gură de Aur care arată relația de iubire dintre Dumnezeu și om prin împărtășirea cu această taină: „Dacă Dumnezeu a venit la firea noastră, e vădit că a venit la toți; iar dacă a venit la toți, a venit și la fiecare… Căci Se unește cu fiecare dintre cei credincioși prin Taine și hrănește prin Sine însuși pe cei ce i-a făcut”[2].

Fiind baza și temelia Sfintei Liturghii, Sfânta Euharistie trebuie pusă ca mijloc al dobândirii mântuirii, după cuvintele Mântuitorului: „Eu sunt pâinea vieții! Cine vine la Mine nu va flămânzi și cine crede în Mine nu va înseta niciodată… cel ce crede în Mine are viață veșnică” (Ioan 6:34).

Această împărtășire în mod real se face prin întrebuințarea materiei de pâine și vin care se sfințesc în cadrul Sfintei Liturghii[3] prin invocarea Duhului Sfânt: „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci Îl înnoiește întru noi, cei ce ne rugăm Ție”[4].

Locul împărtășirii omului cu Dumnezeu este Sfânta Biserică. Acest locaș se caracterizează prin sfințenie și mai ales prin prezența lui Dumnezeu Însuși. Desigur, în acest spațiu sacru, omul se găsește ca fiind un împreună slujitor alături de preot, încercând prin propriul efort să atingă o rază din lumina sfințitoare a Preasfintei Treimi. Efortul pe care omul în depune se concretizează prin glasul cu care acesta cheamă numele lui Dumnezeu, prin intensitatea rugăciunilor și prin smerenia sa. În încercarea de a înduioșa mila Tatălui, vocea omului s-a transformat într-un psalm, iar întreaga lui făptură a devenit o armonie de sunete menite să aducă slavă Puterilor Cerești. Sub acest aspect, trăirile omului s-au așezat cu timpul pe portative, notele muzicale fiind forme concrete de rugăciune și adorație.

Perioada formării muzicii bisericești coincide cu timpul nașterii bisericii creștine, mai precis, se poate deduce o continuitate a culturii muzicii sacre evreiești din timpul Vechiului Testament. În scrierile canonice ale Noului Testament se găsesc mai multe referiri la faptul că membrii tinerei Biserici creștine au îmbinat ceremoniile cultice cu elemente muzicale. Forma muzicală a actelor liturgice timpurii poate fi observată în primul rând în cântarea psalmilor, a cărei origine veterotestamentară, conform opiniilor unanime a cercetătorilor, este indiscutabilă. Sub acest aspect, Sfântul Apostol Pavel recomandă creștinilor psalmodierea, cu atât mai mult cu cât, actele cântate cu dimensiune transcendentală nu se realizau doar în cadrul liturgic strict formal, ci aveau loc și în situații mai diferite, când creștinul implora ajutorul divin spre propria-i întărire spirituală.

Cu toate acestea, conturarea treptată a diferențelor culturale creștine dintre Apus și Răsărit și-au pus amprenta și asupra muzicii liturgice. Cert este faptul că substratul muzical al Bisericii creștine de Apus se formase în timpul în care cele două centre creștine, Roma și Bizanțul, alcătuiau încă o biserică unită. Deși schisma Bisericii din anul 1054 a distanțat definitiv practica muzicii bisericești orientale de cea a muzicii occidentale, se poate remarca în spațiul contemporan o comuniune a formelor fundamentale: psalmodia, imnurile, recitarea cântată a lecturilor biblice, unele părți ale canonului, etc.[5].

Sfânta Liturghie în Biserica Romano-Catolică are două părți. În prima parte este liturghia cuvântului, când se citesc lecturi din Sfânta Scriptură și se rostește predica sau cuvântul de învățătură, iar în cea de-a doua parte se săvârșește liturghia euharistică. Aceasta are la început câteva rituri muzicale, unul sau mai multe cântece, în față fiind ministrantul sau slujitorul cu crucea procesională care conduce procesiunea și preoții care se îndreaptă spre altarul unde se va celebra Sfânta Liturghie. În Biserica Romano-Catolică glasurile muzicale sunt veritabilele rugăciuni cântate pe texte în proză poetică în limba latină. Textele sunt religioase, iar melodiile sunt construite în moduri medievale. Predomină sunetele de lungimi egale. Actuala Missa este o creație polifonică religioasă, provenind din episoadele recitate sau cântate solistic ori în grup. Cele 6 episoade cântate sunt: Kyrie – Doamne, Gloria – Mărire, Credo – Cred, Sanctus – Sfânt, Benedictus – Binecuvântat, Agnus Dei – Mielul lui Dumnezeu. Din punct de vedere muzical, Missa are trei forme: monodica – forma cea mai veche, cea mai simplă și cea mai aproape de tradiție. Toate vocile cântă aceeași melodie fără nici un acompaniament instrumental; polifonica – forma practicată în secolul XVI – XVII. Ea rezultă din prelungirea unor motive muzicale și concertanta – este un fel de cântată, cu soliști, cor, orgă, orchestră.[8]

Dacă în Biserica Ortodoxă se păstrează un cânt bizantin, psaltic, ușor modificat în zona Ardealului, în Biserica Romano-Catolică, acest cânt este ajutat de instrumente muzicale, care determină o sobrietate și nicidecum o stare de asceză interioară. Deși folosirea unor anumiți termeni în cântul liturgic se aseamănă, trebuie observată esența, cea care oferă sufletului pacea cu sine, de aceea PreaFericirea Sa, Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, afirmă cu privire la muzica liturgică: „Această cântarea sfântă este respirația rugăciunii sfinte. După cum trupul nu poate trăi fără respirație, tot așa și Biserica nu se poate ruga fără cântec”.

[1] Ierom. Petru Pruteanu, Liturghia Ortodoxă-Istorie și actualitate, Editura Sophia, București, 2013, p. 11.

[2] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă Vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003, p. 96-97.

[3] Prof. Nicolae Chițescu, Pr.prof. Isidor Todoran, Pr. prof. Ioan Petreuță, Teologia Dogmatică și Simbolică-Manual pentru facultățile teologice, Vol. II, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 226.

[4] Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000, p. 163.

[5] Tamás Jakabffy, Istoricul Misei, accesat la data de 30.01.2019, ora 14:44, la URL:http://www.hhrf.org/schola/dok_tar/romana/tabl/istmisa.html.

[6] Cătălin T., Muzica, accesat la data de 30.01.2019, ora 15:58, la URL:http://universultcx.blogspot.ro/2014/03/muzica_7175.html#pages/2

[7] Titus Moisescu, Muzica bizantină în spațiul cultural românesc, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, București, 1996, p. 5-6.

[8] Martinagrand, Există două elemente ale educației, accesat la data de 30.01.2019, ora 16:22, la URL: martinagnandt.wikispaces.com/file/view/cls+9+curs+muzica.doc

Preluare 

https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2019/01/30/elementele-muzicale-stilistice-din-cadrul-liturghiei-diferente-interconfesionale/