Motto:
Cu-n cui înfipt în caldarâm
de un primar înverșunat
(însemnul hărții ce se-agață
în cel mai sus al nost olat),
azi Sighetu-i la fel de fad
ca-n epoca antepiron –
străinii-și fac poze cu el
și totu-i
hipermonoton...
Păi cum altfel, când sighetenii
se zbat ca peștii pe uscat
de azi pe mâine să trăiască
într-un ținut de-aleși uitat?!
Prietenul Ion Mariș a lansat pe internet invitația ca noi, locuitorii urbei, să venim cu acele inițiative/soluții, mai mult sau mai puțin miraculoase, care să contribuie de îndată la sporirea
atractivității Sighetului, mai
exact la scoaterea lui din exasperanta zonă (ante și postdecembristă) a fadului, cenușiului și
perifericului economico-spiritual. Dar, ne sugerează promotorul
„renascentismului” marmațian, să o
facem fără proiecte și fonduri
ce necesită pricepere din partea
întocmitorilor, zbatere din partea edililor (a se vedea și revedea, de pildă, exemplaritatea Ocnei Șugatag la acest capitol) și îndelungă așteptare din partea tuturor, ba chiar – înțeleg eu – fără știrea și
implicarea oficialităților
locale sau județene, care
oricum, în general oricând și
aproape oriunde în era postdecembristă nu agreează atari „copilării” ale
oamenilor în toată firea
(mă rog, au ele destulă bătaie de cap cu feluritele
învârteli aducătoare de bani albi pentru zile negre), deoarece cu hâda politețe a demagogilor profesioniști, cam toți ăștia
solicită un răgaz pentru studierea inițiativei obștești,
răgazul-regulă birocratică întru înmormântarea ei.
Acuma,
sigur că dincolo de sâmburele său utopic (totuși, să nu uităm că progresul social a fost posibil
inclusiv cu ajutorul concepțiilor
considerate trăsnite în momentul zămislirii lor!), ideea lui Mariș nu-i atât de fantezistă încît să fie respinsă de noi din
capul locului. Da, căci dacă ea nu va izbuti în timp rezonabil să propulseze
Sighetul pe orbita orașelor cu
adevărat înfloritoare și, prin
aceasta, deosebit de atractive pentru turiști (așa
ceva se realizează cu bani, prioritar cu fonduri europene, prin voința politico-obștească a cârmuitorilor și, desigur, cu destoinicia edililor), măcar se va
constitui într-un bine-venit exercițiu pentru mințile nițel
somnolente ale sighetenilor cu scaun la cap și într-o necesară lecție de educație civică pentru toată suflarea locului, așa încât maturii (părinți, educatori, cetățeni oarecare) să învețe că necontenit trebuie să acționeze potrivit înțeleptului dicton „Ce ție nu-ți
place, altuia nu face”, iar copiii să se poată infuza în familie, la școală și
pe stradă (mai ales aici!) cu dragostea și respectul față de Dumnezeu și semeni, totodată față de valorile moral-spirituale, natură, igienă și bunurile publice.
De-abia
atunci ei cu toții
(bătrâni, maturi, tineri și copii)
nu vor mai arunca ambalajele pe unde se nimerește (nici acasă și nici pe stradă sau la „iarbă verde”), ci vor cunoaște firescul imbold al omului civilizat de de a-i corecta
pe suburbani prin forța
transfiguratoare a exemplului bun, de-abia atunci respectul arătat de tineri
vârstnicilor nu va mai fi din obligație sau de fațadă și
tot de-abia atunci becurile stradale nu vor mai fi sparte, zidurile nu vor fi
murdărite, băncile din parcuri nu vor fi distruse și arborii ornamentali nu vor fi schilodiți. Dimpotrivă, atunci cu toții vor conștientiza că fiecare copăcel din puținele și
pricăjitele parcuri sighetene reprezintă o divină sursă de sănătate pentru
prezent și viitor (ar fi vai de noi
fără verdeața dealurilor
înconjurătoare, ea mai reducând din imensa distanță la care ne situăm față de normele europene ce reglementează suprafața de verdeață pe cap de locuitor!) și tot atunci vor participa din ce mai mulți dintre ei atât la campaniile de reîmpădurire, cât și la cele de îngrijire a mediului ambiant.
Asta
înseamnă că, din proprie inițiativă
sau la chemarea organizatorilor, sighetenii vor trudi acolo unde toți primarii lor postdecembriști s-au dovedit nuli, ba chiar vor depune eforturi
considerabile întru eliminarea dezastrelor ecologice provocate de fosta primăriță Eugenia Godja –
efectiva sufocare a orașului prin
eliberarea autorizațiilor de
funcționare în zona centrală
pentru trei supermagazine (indiscutabil că un edil cu perspectivă urbanistică și minim respect față de concetățeni ori nu elibera
asemenea autorizații, ori
condiționa eliberarea lor de
construirea parcărilor subterane), respectiv desființarea a două din puținele parcuri sighetene (unul în zonă ultracentrală,
celălalt în spatele Liceului „Ferdinand”), pe locul lor fiind la iuțeală ridicate două stații/„bombe” PECO!
Vasăzică,
„revoluționarea” bietului nostru
municipiu (tot mai sărac în locuitori pe măsură ce se lăbărțează și
se îmbogățește în rable poluatoare) trebuie să purceadă din
interiorul locuitorilor săi, adică din mintea și inima acestora.
Nota
1: Mărturisitorul Petre Țuțea n-a pregetat să susțină că opera pământească a Mântuitorului este singura
revoluție adevărată din istoria
omenirii, tocmai pentru faptul că ea a pornit din interiorul omului...
Cu
timpul, ceea ce se cheamă formarea unui electorat nemanevrabil și desemnarea în funcțiile publice a reprezentanților vrednici (scriitorul George Orwell spunea despre
cetățenii care votează lichele
că nu sunt victime, ci complici!) vor veni și trebuincioasele obiective majore pentru o localitate în
expansiune urbanistică: șosea de
centură, parcări subterane și –
de ce nu – supraterane, bazin de înot, ștrand, teleferic, pod modern peste Tisa, Mall în piața agroalimentară, edificarea urbei pe verticală
(subteran-teran-suprateran).
Nota
2: Ca angajat al Primăriei Sighetu Marmației, am pledat pentru protejarea centrului vechi
(dirijarea tuturor vehiculelor pe străzile paralele, aprovizionarea magazinelor
urmând a se face între anumite ore ale dimineții) și
pentru construirea unui lung pasaj subteran cu magazine, locuri de parcare și căi intermediare de acces, care să străbată, totodată
să dezaglomereze centrul (intrarea lângă fosta Școală nr. 4, ieșirea lângă blocul turn din Cuza Vodă).
Altminteri,
cu pregătirea moral-spirituală a grosului alegătorilor și aleșilor
de acuma, este inutil să te gândești la schimbări urbanistice esențiale. Mai întâi că acesta este obiectul de pretinsă
activitate al acelor edili, care aidoma șefilor dâmbovițeni, mint cu nerușinare, fură pe rupte din banul public, în general taie
frunză la câini și pentru
asta primesc lefuri scandalos de consistente. Apoi că, vorba lui George
Topârceanu, în România secolului 21 încă se gândește și se reacționează ca în parodia Vara
la țară: „Când se ia câte-o măsură,/ Lumea-njură/ Pe agentul
sanitar/ Și-l întreabă fără
noimă:/ «Ce-ai cu noi, mă? Pentru ce
să dăm cu var?...»”.
Nota
3: Concluzia textului Găinarii
Sighetului, pe care l-am scris cu
un alt scop acu câțiva ani,
nu numai că nu se opune ideii lui Ion Mariș, dar chiar (zic eu) o prevestește: „(...)se știe că omul este propria lui legendă și că mahalalele orașului nu sunt decât extrapolări și exteriorizări ale mahalalelor din sufletele oamenilor.
Or, din asemenea premise nu poate decurge decât o singură concluzie justă:
Sighetu Marmației cu străzile lui
înguste și pereții scorojiți, cu piața
de alimente infectă și curțile din centru ca niște haznale, cu hoardele de bețivani, liotele de cerșetori și
haitele de câini vagabonzi nu este decât o imensă mahala!”
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
27 ian. 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu