Liderii primei perioade, a democraţiei după ureche, au
lansat şi idei general valabile, mai puţin memorabile. S-a vorbit destul de
intens despre nevoia de polarizare a electoratului, după modelul ţărilor în
care există două partide mari care guvernează alternativ.
Modelul clasic, Statele Unite, se regăseşte şi în ţările
europene cu vechi tradiţii democratice.
La alegerile din 1996 se părea că România făcea un prim pas
spre schema clasică. Spre sfârşitul mandatului Emil Constantinescu a tras
celebra concluzie „M-a învins Securitatea” şi s-a revenit la harababura
politică de la începutul anilor ’90.
Adrian Năstase a încercat să limpezească apele, dar a fost
acuzat că tinde să facă din PSD un partid-stat. Alternanţa la guvernare s-a
produs, dar s-a intrat într-o nouă etapă convulsivă.
Regimul Băsescu a constat până la urmă într-o serie de
experimente politice. Dreapta, coagulată în urma alegerilor prezidenţiale din
2004, s-a spart în bucăţi. Tăriceanu a rămas cu un PNL care s-a menţinut la
guvernare cu sprijinul PSD, în vreme ce Băsescu şi-a încropit o nouă
formaţiune. Astfel, în vreme ce stânga rămânea unită sub faldurile unui partid
nereformat, dreapta se aventura în tot felul de improvizaţii. Experimentul USL
părea unul de succes, dar a sucombat sub presiunea „polarizării”.
Este posibil ca ideologiile să fi murit, dar împărţirea
clasică „dreapta” şi „stânga” rămâne. În ciuda încercărilor politicienilor de a
cupla partide cu ideologii diferite, electoratul operează cu vechile concepte
„stânga” şi „dreapta”.
Alegerile europarlamentare din 2019 găsesc un electorat
polarizat. Atât de „polarizat” încât până la bâte nu mai au decât un pas. Ce
presupune polarizarea excesivă? Opinii diferite faţă de tot ce se întâmplă. Aşa
s-a ajuns la neobişnuita situaţie ca stânga, PSD, să pară că apără drepturile
şi libertăţile individului, iar dreapta, PNL, USR, să apere procuratura şi
serviciile secrete. Totul în numele „statului de drept”, un concept abstract.
În fond, „statul de drept” nu se poate raporta decât la respectarea propriei
legislaţii, a Constituţiei proprii. Nu se poate raporta la legislaţia UE atâta
vreme cât ea nu este sintetizată într-o Constituţie comună, ci este doar o
serie de recomandări şi directive.
Situaţia în UE este ambiguă. Cel puţin pentru cetăţeanul de
rând. Eurodeputaţii au obligaţia să explice, să clarifice neclarităţile. Ne
îndoim însă că liderii politici şi majoritatea eurocandidaţilor sunt în măsură
să limpezească lucrurile.
Ei urmează cu fidelitate electoratul deja polarizat, adică
închistat, prizonier al opţiunilor pe care nu şi le schimbă.
Cel care este decis să voteze PSD votează PSD, chiar dacă
Liviu Dragnea ar primi închisoare pe viaţă. Electoratul PNL votează PNL,
electoratul ALDE votează ALDE şi aşa mai departe.
Partidele noi, cele care participă pentru prima oară la
alegerile pentru Parlamentul European, au un statut special. USR, Pro România
şi PMP nu sunt încartiruite într-o familie politică, dar nu au nici un
electorat fidelizat. Ele sunt prinse, totuşi, în procesul de polarizare, însă
dintr-o inerţie. Partidul lui Victor Ponta recuperează nemulţumiţii din PSD, în
vreme ce USR este un satelit al PNL şi al lui Klaus Iohannis. Traian Băsescu
adună voturile unor nostalgici ai fostului PD şi PDL.
Dar alegătorii pretenţioşi, care trec dincolo de slogane, cu
cine vor vota? Sau poate că preferă să nu se prezinte la vot?!
Autor: Dumitru
Păcuraru
Sursa: Informaţia
zilei Maramureş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu