Evanghelia de Duminică: „Necredinciosul” care L-a mărturisit pe Hristos cu prețul vieții

Duminica a doua după Paști (a Sfântului Apostol Toma) Ioan 20, 19-31

În ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară și ușile fiind încuiate, acolo unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus și a stat în mijlocul lor și le-a zis: Pace vouă! Și, zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și, spunând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, ținute vor fi. Însă Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au spus lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Și, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, și Toma era împreună cu ei. Și a venit Iisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijlocul lor și a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele, și adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, și nu fi necredincios, ci credincios! A răspuns Toma și I-a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut! Iisus a făcut înaintea ucenicilor Săi și alte minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, viață să aveți în numele Lui.

Expresia „Toma necredinciosul” este cu siguranță una dintre cele mai cunoscute, dar în același timp și una dintre cele mai false. Mult timp am crezut că a fi un Toma înseamnă a pune totul sub întrebare, a cere permanent dovezi palpabile, a fi un empirist în orice domeniu, chiar și în cel spiritual. Cineva ca Toma pare mai degrabă a fi un antimetafizic care își dorește un Dumnezeu pipăibil, în sensul arghezian, pentru ca abia apoi să poată să strige „este”. Cu alte cuvinte, acest misionar nu poate convinge pe alții decât după ce el este convins că Dumnezeu este „unu plus unu egal doi”, adică un Dumnezeu rațional. Deci nu trei, și nici unu, adică Dumnezeu nu este taină sau mister, ci o matematică precisă.

Și totuși, crezul meu de odinioară mi s-a părut atât de fals în timp, încât i-am cerut iertare lui Toma pentru acuza adusă lui în minte cum că ar fi fost necredincios. Crezusem mult timp că avem nevoie de o credință logică și matematică. Căzusem în capcana celor care mă întrebau permanent despre argumentele raționale ale existenței lui Dumnezeu. Pe vremea când eram la seminar le învățasem pe de rost, convins că dacă le voi spune celor care doreau astfel de argumente, îi voi convinge să creadă. Eram un copil, crezând la vremea aceea că pe Dumnezeu Îl pot băga în cadrele unei logici matematice și Îl voi argumenta prin diferite forme de logică apologetică. Era prea puțin. Mi-am dat seama în timp căci nimeni nu s-a lăsat convins de argumentele mele raționale învățate pe de rost în seminar și care, deși plauzibile, nu reușeau să miște inima și mintea omului, oricât de logice erau. Nimeni nu avea nevoie de logica mea pentru argumentarea lui Dumnezeu. Dumnezeu este meta-matematic și meta-logic, iar inima noastră știe asta.

Șocul unei despărțiri neașteptate

Nici Toma nu Îl căuta pe Dumnezeu în mod empiric, ci dimpotrivă, strigătul lui era după Dumnezeul inimii lui, căci îi ardea inima când îi vorbea Hristos pe toate cărările Țării Sfinte, din Galileea până în Iudeea, de la Marea Tiberiadei și până la Ierusalim. Toma avea o credință profundă, mult mai sensibilă decât a celorlalți ucenici. El era un exaltat al credinței, unul care dorea să moară pentru iubirea lui Dumnezeu. În momentul în care Mântuitorul spune că „Lazăr, prietenul nostru, a murit”, doar vocea lui Toma se aude ca un plâns: „Să mergem și să murim și noi cu el”. Dacă pe Toma l-a afectat atât de mult moartea prietenului lui Iisus, cu atât mai mult îl afectase moartea lui Hristos. Toma înnebunise de durere. Trei zile în care nu mai auzise vocea Lui, după trei ani în care Îi sorbise cuvintele în fiecare zi și Îl privea cu atâta dragoste. Auzindu-I cuvintele, el zilnic ar fi putut spune: „Niciodată n-a vorbit un om așa cum vorbește Acest Om” (Ioan 7, 46). Trei ani în care tot ceea ce spusese Hristos fusese întipărit în inima lui. Toată învățătura Lui trecuse prin filtru inimii lui Toma. Cuvintele și credința lui Hristos erau în ființa lui Toma, care devenea încet-încet unul dintre cei mai profunzi ucenici. Era multă durere în el și nu avea cui să îi spună tensiunea din inima lui. Privea năuc și nu reușea să își găsească un sens de a mai continua să trăiască. Viața fără Hristos nu mai era o viață, ci doar o târâire biologică spre moarte.

Acesta era Toma în momentul în care apăreau vocile Învierii. Erau voci sporadice și neconcise că El a înviat, că mormântul este gol. Durerea din Toma devenise atât de mare fiindcă nu mai știa ce să creadă. Totul i se părea o glumă malițioasă, care își bătea joc de el în depresia în care căzuse. Cel pe care el Îl considera a fi totul pentru el acum nu mai era. În Toma striga durerea. Ea căuta certitudinea, realitatea că El a înviat și că nu este doar o răutate, ultima din partea fariseilor și a celor care au ironizat permanent timp de trei ani și jumătate toată misiunea lui Hristos… Obosise de atâta strigăt și căutare. Dorea să nu mai fie amăgit.

Toma nu este deci un necredincios. Este poate cel mai credincios și mai profund ucenic. Eu așa îl simt. Și știți de ce? Pentru că Toma, după ce se convinge că Hristos a înviat, își alege cea mai grea arie de misiune dintre toți Apostolii. Fiecare dintre ceilalți și-a ales zone unde se putea descurca, adică unde se vorbeau limbi de circulație, elina sau aramaica sau latina, cunoscute de ei sau de ucenicii lor. Erau spații unde existau comunități de evrei, căci practica kerigmei apostolice, a predicii lor, era aceeași: când intrau într-o cetate, Apostolii mergeau la ai lor (la evrei, în sinagogă) să propovăduiască, și de aici își făceau primii ucenici. Toma mergea acolo unde nu cunoștea nimic: nici limbă și nici oameni. El mergea, trecând prin arii de populație destul de ostile: medo-perșii și inzii, care nu erau deloc familiarizați cu credința monoteistă a evreilor și cu așteptarea lor mesianică. Lungul drum al misiunii a însemnat pentru Toma să vorbească permanent pe o cale de circa 7.000 de kilometri, de la Ierusalim spre Bagdad, apoi părțile Iranului de astăzi, ale Afganistanului, Pakistanului și ale Indiei de astăzi, la Kerala. Un drum cât o lume de lung, în care Necredinciosul Toma a vorbit, a fost bătut, a fost flămând, a trăit fără să fie iubit sau înțeles de ceilalți. Toma a fost singur, fără să le cunoască limba și traiul, nici măcar elementele lor religioase. Toma în credința lui profundă era doar cu Dumnezeu, cu Hristos pe drumul misiunii. Șapte mii de kilometri. Pe jos. Prin nisipurile arzătoare ale deșerturilor iraniene și afgane, trecând peste marile râuri (Tigru, Eufrat, Indus), neștiind limba și însoțit poate doar de toiagul său de apostol. Era acolo vreo îndoială în misiunea lui? Nu. Trebuia să ai cea mai mare credință, o nebunie de credință, ca să pornești pe jos 7.000 de kilometri, vorbindu-le oamenilor și rugându-te pentru ei, așa încât oamenii să te înțeleagă și să își dorească Botezul creștin.

Apoi mai era un lucru foarte greu de învins: politeismele acelor popoare. Pe de o parte trebuia să le cunoști limba și gândirea, apoi erau filosofii religioase foarte convingătoare care îi atrăgeau pe oameni. Filosofiile upanishadice din India erau fantastice. Vorbeau despre om ca despre un sine care trebuie să se unească cu substanța panteistă. Iar starea aceasta o dobândea omul singur, prin concentrare. Cu alte cuvinte, fiecare putea să se mântuiască singur. Apoi era și confortul reîncarnării. Deci era convenabil pentru cel care nu se salva din această viață. Or, acestor filosofii religioase, care deveniseră teologiile Indiei, Toma trebuia să le demonstreze că viața este doar una singură și că Hristos este învierea noastră. Grea misiune. Ea nu se putea realiza decât dacă aveai o credință imensă. O încredere totală în Hristos.

Și atunci îmi pun întrebarea: era oare Toma un necredincios? Nu. Era poate cel mai credincios Apostol, cel mai încrezător în Dumnezeu. Era răpus însă de durere atunci când dorea să pună mâna pe rana coastei și a palmelor lui Hristos. Era durerea căutării și dorul după Dumnezeu. Îmi doresc să am și eu ‘necredința” lui Toma, acea încredere totală în Dumnezeu, și să pot călători o lume întreagă ca să conving prin viața mea că Dumnezeu este Hristos. Limba predicii lui Toma a fost viața lui. El nu a învățat alte limbi. Duhul Sfânt îi dădea limba prin care să se facă înțeles, însă exemplul lui era viața sa. Credința lui se vedea pe chipul lui. Era ceea ce îi atrăgea pe hinduși, pe chinezi (și ei pretind că Toma a fost pe la ei), pe perși și pe babilonieni.

Toma, paradigma mărturisitorului de astăzi

Acesta este Toma. Din păcate, nu mai avem Apostoli ca Toma. Pentru că Toma este de fapt „o conștiință”. Pentru a face misiunea lui Toma, de care lumea are atâta nevoie, se cer în primul rând credința și conștiința lui. Nu poți vorbi lumii fără credință și conștiință. Și totuși, astăzi mai mult decât oricând, lumea are nevoie de Toma. Pentru că ea nu mai are nimic de-a face cu Hristos și cu tradiția creștină. Pentru a putea readuce lumea la conștiința creștină, avem nevoie de Apostoli ca Toma, cu râvna și nebunia credinței lui. Avem nevoie de nebuni pentru Hristos, care prin viața lor să scandalizeze indi­ferența lumii. Să o readucă la credință.

Cu părere de rău, simt că suntem mulți vorbitori despre Hristos, dar prea puțini nebuni misionari în credință ca Toma. Nebunia lui Toma nu este însă una patologică, ci o simt ca pe o încredere totală în Dumnezeu, care merge până la capăt. Este încrederea omului care își trăiește credința, nu doar o afirmă. Lumea nu mai are răbdare cu teoriile noastre despre Dumnezeu. Lumea este cu adevărat empirică. Vrea să Îl pipăie pe Dumnezeu și face aceasta prin vederea propriei noastre vieți creștine. Deci, cum Îl oferim spre pipăire pe Dumnezeu? Prin propria noastră viață: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).

Viețuirea creștinească, mărturisire cu nemincinoasă putere

Dumnezeu poate deveni vizibil prin modelele sfințeniei noastre. Dincolo de cuvinte stă viața fiecăruia dintre noi. Nu se cer neapărat cunoștințe teologice savante din partea noastră pentru a-L mărturisi pe Dumnezeu. Și apoi, lumea nu mai simte gustul savantlâcurilor noastre teologice. Ea are nevoie de palparea vieții adevărate. Este singura noastră modalitate de a-L mărturisi pe Dumnezeu. Avem însă nevoie și de viață sfântă, și de nebunia lui Toma pentru a ieși în fața lumii secularizate și indiferente, pentru a-L arăta pe Dumnezeu prin viața noastră. Fiecare trebuie să aibă acea „încredere nebunească” a lui Toma, și, de acolo de unde este, să Îl mărturisească pe Hristos tocmai pentru a arăta că nu sunt puțini creștinii profunzi care nu mai vor să tacă. Dacă vom tăcea, pietrele vor striga. Nu cumva să strige și împotriva noastră, acuzându-ne că am tăcut.

Consider că acolo unde ne ducem viața, unde ne câștigăm pâinea, unde ne purtăm necazurile și ne veselesc bucuriile, trebuie să Îl prezentăm pe Hristos prin modul nostru de a trăi. Lumea s-a umplut prea mult de rău. Prea ne îndreptăm spre o Sodoma în care se crede că nu a mai rămas nici un drept. Dumnezeu salvează lumea dacă drepții se unesc și se afirmă în credința lor. De fapt, cred că asta vrea El. Să ne vadă uniți și hotărâți ca Toma pentru a salva umanitatea și creația, pentru a o transforma în „cer nou și pământ nou”. Parcă suntem prea speriați de această lume neo­marxistă sau umanist-atee atât de guralivă. Prea am dat în spate și am luat poziția ghiocelului smerit și tăcut. Una este smerenia și alta este tăcerea de teamă. Mucenicii au fost smeriți, dar nu au tăcut când trebuia să Îl mărturisească pe Hristos. Toma a fost smerit și plin de durere, dar a ajuns la capătul lumii pentru El. Nu ni se cere să mergem până la capătul lumii pentru Hristos, ci până la capătul unde lucrăm sau învățăm, până la capătul unde este familia noastră, până la capătul unde se află viața noastră, și de acolo să le vorbim prin viața și credința noastră, prin conștiința noastră, despre frumusețea divină trăită. Aceasta este predica vieții noastre și prin aceasta îl imităm pe Toma. Mergem și noi până la capătul propriei noastre existențe, pentru a-L trăi și mărturisi pe Dumnezeu.

                         Pr. Prof. Univ. Dr. Emil Jurcan, 05 Mai 2019