Înainte de aducerea României sub controlul Moscovei, serviciul de securitate al statului, după cum reiese din toate lucrările de specialitate, a colaborat strâns, în funcție de perioadele istorice la care ne-am raportat, fie cu serviciul secret francez, fie cu cel britanic sau american, fie cu cel german, mai ales în prima parte a celui de-al Doilea Război Mondial. Nu reiese însă de niciunde, cu exepția câtorva trădări sporadice, că serviciul secret al României ar fi fost preluat la vârf prin racolare de către serviciile secrete ale altor state. Situația s-a schimbat după ce România a întors de voie, de nevoie armele.
Temutele servicii de informații ale Uniunii Sovietice au ocupat și ele România, alături de armata lui Stalin și au creat practic noi servicii de securitate, puse din capul locului sub conducerea unor agenți sovietici, inițial aduși din imperiul sovietic, ulterior racolați dintre cetățenii români. Iar situația a rămas neschimbată și spre finalul mandatului lui Gheorghe Gheorghiu Dej și, ulterior, chiar în condițiile în care Nicolae Ceaușescu încerca să promoveze interesul național. Ultimele dezvăluiri documentate, făcute de istorici calificați în acest domeniu, atestă faptul că vârfurile Securității române nu erau reprezentate de altceva decât de trădători, cei mai mulți în solda Moscovei și care, de altfel, imediat după 1990 au preluat nemijocit conducerea serviciilor secrete, făcând o bună echipă cu „emanații”.
Dar ce s-a întâmplat ulterior? Când România a intrat în NATO și în Uniunea Europeană și s-a angajat, alături de noii aliați, în parteneriate cu Statele Unite și cu statele Europei de Vest? Un răspuns corect la această întrebare ne poate ajuta să înțelegem mai bine natura crizelor politice frecvente pe care le traversează România, precum și extraordinarele surprize electorale de care avem parte, mai ales la capătul campaniilor prezidențiale.
Și din capul locului ne punem o întrebare tranșantă, la care încercăm un răspuns. Premiza este că, până una alta, România nu are capacitatea de a rivaliza din perspectiva forței și eficacității serviciilor secrete cu statele cu tradiție în acest domeniu, aflate de mult timp în prima linie a războiului tăcut. Obiectiv vorbind, în ciuda uriașelor investiții făcute în oameni și în infrastructură și oricât de hiperponderale ar fi devenit serviciile noastre secrete, nu avem capacitatea de a ne bate cu succes nici cu serviciile secrete ale Federației Ruse, stat perceput ca un potențial inamic, și nici cu serviciile secrete ale aliaților noștri, Statele Unite, Germania, Marea Britanie, Israelul și Franța. Cu acestea din urmă și în special cu serviciile secrete ale Statelor Unite și Israelului avem parteneriate solide. Din această perspectivă jucăm – și bine facem – într-o echipă, pentru moment, cea mai puternică de pe planetă. Iar securitatea pe care ne-o dorim și suveranitatea la care visăm au un preț. Prețul constă în primul rând în aportul nostru la securitatea colectivă. Până aici, totul este de înțeles. În sensul că, dacă avem costuri disproporționate în raport cu propriul buget pentru a ne întreține serviciile de securitate, prin aceasta, într-un parteneriat rezonabil și echitabil, încercăm să suplinim deficitul de calitate.
Un parteneriat loial, operat în interes național, presupune însă cu necesitate două condiții pe care mă îndoiesc că le îndeplinim. Prima condiție este să nu ne trădăm partenerii. Așa cum altădată am făcut. Și să nu fim nici măcar duplicitari. A doua condiție este să rămânem parteneri și nu care cumva să ne transformăm în subordonați. Chiar dacă serviciile secrete cu care colaborăm sunt mai puternice și mai performante.
În ceea ce privește prima condiție, cel puțin până în trecutul nu prea îndepărtat, capii serviciilor noastre secrete au fost reprezentate de personaje duplicitare. În timp ce încheiam și încercam să consolidăm alianțe politice, militare și economice cu partenerii noștri euroatlantici, vârfuri ale serviciilor secrete de la București continuau să rămână înrolate serviciilor secrete ale Moscovei. Personaje care au jucat roluri cheie în decembrie 1989 și după și care au ocupat funcții de răspundere la vârful serviciilor secrete – nu am să le nominalizez, pentru că se știu – nu numai că au lucrat la ordinul Moscovei, dar au creat prozeliți, pe care i-au implantat la vârful sistemului și care și ei au fost racolați de serviciile secrete rusești. Ce s-a întâmplat ulterior, odată cu intrarea noastră în NATO și în UE? Unii dintre aceștia au rămas pe poziții. În ce măsură au fost ei convertiți? În ce măsură au schimbat cu adevărat tabăra externă? În ce măsură ponderea ofițerilor cu adevărat patrioți din serviciile de informații a devenit dominantă?
Cea mai dureroasă întrebare însă care se pune și căreia mai devreme sau mai târziu trebuie să-i dăm un răspuns este dacă nu care cumva schimbând tabăra am schimbat nu partenerul, ci stăpânul. Cu alte cuvinte, tranșant vorbind, dacă nu care cumva vârfuri ale serviciilor secrete sau ale altor instituții de forță s-au lăsat racolate cu arme și bagaje, devenind subordonate ale serviciilor statelor partenere. Cu alte cuvinte, dacă nu am nimerit din lac în puț.
Trădătorii sunt tot trădători, indiferent pentru cine trădează și în numele cărei cauze o fac. Putem fi parteneri loiali cu statele amice și putem garanta siguranța națională față de statele inamice, fără a depune un dublu jurământ. Unul, formal, în fața tricolorului și altul, real, în fața unui steag străin. Iar dacă vrem cu adevărat să ne consolidăm parteneriatele euroatlantice ar fi bine să știm că aliații noștri nu îi iubesc, ci îi disprețuiesc pe trădătorii pe care și-i subordonează. Pentru partenerii noștri e mai comod să lucreze cu trădători, adăcă cu personaje aflate în mod direct în subordinea lor, dar asta nu înseamnă că nu pot coabora în condiții excelente și altfel. Pentru statele partenere este firește mai comod să aibă un control asupra politicii interne, exercitat în bună măsură chiar prin intermediul președinților României, pe care i-au ajutat să câștige alegerile, dar ei pot lucra la fel de bine și cu un factor politic intern, loial dar nesubordonat. Totul depinde de gradul în care, dincolo de nivelul declarativ, ne iubim țara și ne respectăm pe noi înșine. Până una alta, defilăm în genunchi.
Autor: Sorin Rosca Stanescu
Sursa: Sorin Rosca Stanescu Blog
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu