(recenzie de
carte - Vasile BELE)
,,Oglinzi
paralele m-așteaptă la poartă,
Privesc cum
destinul se joacă cu mine,
Când trec printer
ele îmi văd a mea soartă,
Departe de lume,
departe de tine.
Privesc în
oglindă și totul îmi pare,
O luptă absurd cu
clipa pierdută,
Ascunsă în alge
prin maluri de mare,
Speranța renaște
în noi ca redută.
Prin poartă
pășesc ca un mire spre mare,
Să fiu călăuză pe
căi prăfuite,
Luminii ce duce
drumeții în zare
Și vorbă
profundă-n oglinzi ticluite.
Chiar drumul se
pierde pe căi paralele,
Când clipa îmi
bate tăcut la fereastră,
Cu pași tremurați
mă înalț înspre stele,
Renaște iubirea
în floarea din gastră.
Pășesc în oglindă
spre noi începuturi,
Mă reazem de
poartă ca și de o stâncă,
Tot praful din
cale se urcă în fluturi
Și luna se-aruncă
în marea adâncă.
O poartă-i
oglinda spre lumea trecută,
Cărarea în piatră
se pierde-n destin,
Timid ridic mâna
și-n zarea cernută,
Oglinda din
poartă mă-neacă-n senin”, OGLINZI PARALELE, din volumul cu același
titlu, pag. 9.
Vă sărut... februarie 2020... la
Chiuzbaia ,,blânda" iarnă își face de cap! Asta e... acum e timpul ei sau
acum e vremea ei? Că treaba cu ,,vremea ei" e una... și treaba cu ,,timpul
ei" iar e una, adică alta. Glumeam... dar fiindcă nu mă lasă vremea să fiu
harnic, stau în casă - foc este, o gură de horincă și de mere și de prune este,
lemne sunt, liniste este, vin fiert este pe foc - asta pentru miros, atmosfera
de afară - una de basm... apoi, Ce să faci? Bani să îi număr n-am, că îs înainte
de salar, și nici nu-s bocotanu' ce par în realitate! Prunci... bine! Adică îs
în vacanță... după o epuizantă, stresantă și interesantă sesiune!
Deci v-ați prins!... cam asta e viața
secolului 21, deocamdată. Nu durează mult... până colea un pic după amiază!
Până atunci ,,ce și fac?", așa
cum zice românul autentic țăran! ,,Oi lua
o carte și-oi ceti!". Și așa sunt restanțier... la citit, numai'!...
așa că dragii mei prieteni feisbuciști, știu că nu vă prea interesează, da'
cumu-s băieți de-omenie... azi oi ceti din cartea unui bun prieten. Am mai
scris zilele trecute despre el... ne-am 'tâlnit la Cluj. Aici în Cluj (capitala
mândrului nost Ardeal!) este o mișcare literară puternică - Liga Scriitorilor
din România cu președinte Al. F. ȚENE, dar nu o laud eu, că-s prea mic, aceste
vorbe le-au rostit oameni din elita literară.
Deci... revin, la prietenul meu... aici
la Cluj, dumnealui o fo decorat cu o medalie (distincție) literară - VIRTUTEA
LITERARĂ! Api cuvinte nu pe am, poci și eu mare narator, vorbitor, orator! Te
felicit drag prieten și sunt mândru de tine! Câteva zile mai târziu ne-am
întâlnit, tot în context literar, aici
la noi, în Baia Mare! No amu știi ce?! Io nu vă mai țin de vorbă... mă apuc de
citit. Ghiciți unde s-o deschis? Pag. 78, poezia FOST-A VARĂ, din volumul de versuri OGLINZI PARALELE, Editura Vatra veche, Târgu-Mureș, ISBN
978-973-1728-71-3, cu o prefață de carte Răzvan DUCAN - VALER POPEAN ȘI VERSUL SĂU ,,RESEMNARE-N VERDE VIU!", care
afirmă despre autor: ,,Valer POPEAN este
un romantic incurabil, marea majoritate a poeziilor lui, cu foarte mici
excepții, respiră spirit... este un romantic întârziat și nu o spun ca și
cutumă sau formă de reproș, ci ca o constatare de cititor... mereu încearcă să
se rescrie și să se reinventeze... greu anticipezi următorul pas, următorul
vers. Versurile sunt în formă clasică cu rime împerechiate și încrucișate",
(pag. 7). Apoi, să înceapă poezia!
OGLINZI PARALELE, Valer POPEAN, și poezia promisă - FOST-A VARĂ:
,,Când
vara intră-n arămiu
Și zilele trec plictisite,
Doar câinii urlă a pustiu,
După momente risipite.
Când zilele devin mai reci
Și vrei tristețea să alungi,
Nimica nu-i pierdut pe veci,
Când băncile stau parasite
Și ne așteaptă peste timp,
Două ființe rebegite,
Furau căldură din Olimp.
Când totul este la trecut
Și diminețile sunt triste,
Gândind la ceea ce-am avut,
Ne resemnăm în acatiste".
Te felicit drag prieten și pentru poeme,
de fapt pentru volumul primit cu dedicație și iscălitură, și pentru medalia
primită! Bravo!
Și, dacă tot este despre zăpadă, răsfoind
volumul am găsit și o poezie care este de sezon! ,,VINE IARNA?”, (pag. 134), se întreabă poetul… dar, chiar vine!
Prietene… ,,afară ninge liniștit!”, adică nu prea e așa de liniște între fulgi.
Azi, Chiuzbaia, a îmbrăcat haină alba de zăpadă. E minunat! E cald… e vin
fiert! Și ne gândim că peste câteva zile intră, pe card, salariul! Nu are
legătură una cu alta, dar lasă fie! Citirorii vor înțelege ironiile noastre.
Adică, aș vrea să cred că le vor înțelege… dar, iarna vine! E aici… cine e
lipsă la apel?… ,,cuprinși în brațe amândoi!”… ea, evident! Dar vine… sigur o
găsesc în alt poem. Și fulgii cad… și eu citesc… (n.a. Și nu știu ce miroase a
haine arse în casă? Uitasem… uitasem de tot… mi-am pus un fes (o căciulă, o
șapcă) pe sobă la uscat… acuma s-a uscat de I s-a făcut o gaură, dar o iau pe
dos, să nu se vadă că pe față e ruptă! Nu…!?
,,Când
va veni iarna la noi,
Doar toamna ne desparte,
Cuprinși în brațe amândoi,
Gândeam la lemne sparte…
Visăm că focul arde-n noi,
Afară încă viscolește,
Fără cuvinte… suntem goi,
Iar șemineul dogorește.
Suntem în suflet înfășați,
Doar cu zăpadă-n așternut…
Din dragoste înfierbântați,
Nu reluăm ce-am început.
Nu reluăm iubirea-n iarnă,
Nu nivelăm munte cu deal,
Ca sufletul să își aștearnă,
Un pat de stele în Ardeal!”.
Același prefațator al volumului, Răzvan
Ducan, în cuvântul dumisale afirmă: ,,…
Valer Popean are prin această carte zvâcniri târzii de orgoliu, de parcă și-ar
fi adus aminte că îi este dator lui Dumnezeu pentru talanții primiți. Și cum
lui Dummnezeu nu trevbuie să-I rămâi dator, acesta dă pe repede-nainte,
încercând să recupereze acum, la anii maturității depline, cee ace a pierdut în
anii tinereții divine. Spun acxeasta, deoarece am constatat că doar de foarte
puțini ani scrie cu frenezie”, pag. 5.
Valer Popean, prin această extraordinară
apariție editorial, ne dăruie un POD SPRE TRECUT, pag. 10:
,,Pe
podul ce leagă trăiri răsfirate,
Pășesc cu sfială
și pașii mă poartă,
Pe-alei troienite
de timpuri uitate,
Prin gânduri
pierdute în zare de soartă.
Și podul unește
iubiri desfăcute,
De clipe distruse
în lungi rătăciri,
Doar dorul trăiește
senzații axcute,
Când sufletul
trece prin vase luciri”, pag. 10.
Nostalgia timpului trecut este evidentă, recuinoscută, dar cine nu are o astfel
de trăire, în lumea asta într-atâta de repede trecătoare? Și totuiși, zice
poetul, PE LÂNGĂ GÂNDURILE MELE, ,,Privesc
în urmă mulțumit/ Iar marea-n valurile sale, / Mă poartă-n vise adormit”,
pag. 11. Dacă ar putea face, (știind că are și un câștig din aceasta!), ar
negocia cu timpul. Oricum încearcă, dar oare, mai poți întoarce roată? De
negociat, în târg, ai putea să poți, zic, dar care este rezultatul final? Ei?
Cumperi? Dai? Vinzi? Nimic nu trece dintru al tău. Dar, totuși, încerci, poate
și poentru câteva clipe de amăgire. NEGOȚ CU TIMPUL, pag. 13, dovedește
veridicitatea vorbelor mele.
,,Pătrunde
în mine să facă negoț,
Secunda trecută
ce vrea să-I fiu hoț
Și clipa mă duce
în vechi iarmaroc,
Când vrea să mă
vândă și are noroc.
Chiar dacă prețul
cerut este mare,
Vânzarea se face
la prima strigare,
La tâmple instant
îmi apar ghiocei,
Secunda trecută
dispare pe-alei”.
Cine suntem? Cine am fost? Ce-om fi? Care
ne este destinul? Sunt doar câteva întrebări, care, zic eu, ni le-am pus, de-a
lungul trecerii prin această viață. Iată, și autorul din OGLINZI PARALELE, are
aceeași neteahnă, destinul lui fiind ,,de frunză”, dar acest lucru, îl ascunde,
ca pe o taină, pentru căî ETERNA VIAȚĂ, pag. 16, curge și deapănă AMINTIRI DIN
PERLE FALSE, pag. 17. Oricum, finalul, este unul și același, mai devreme sau
mai tîârziu, adică, PĂMÂNTUL NE CHEAMĂ, pag. 18… pământul din care am fost
zămisliți, la Facere:
,,Pământul
ne cheamă acasă,
Sătul de atâta
uitare,
În satul ce-n
vale se lasă,
Răsună tălăngi de
mioare.
….
Pământul ne
cheamă într-una,
În satul ascuns
între munți,
Dispare din
suflet minciuna,
Creând între
oameni iar punți”, evident, este
chemarea gliei strămoșești.
Ce v-am spus se adeverește, iată, și
câteva pagini mai încolo. Valer Popean, este un romantic, un etern îndrăgostit
de tot ce înseamnă lume în jurul său. Și nu numai … Poate, zic eu, acuma în
vers, este momentul de a trăi cu adevărat, Marea Iubire, oricum se zice că
,,iubirea nu are vârstă”. Doar poetul, iar vârsta acestuia este TINEREȚEA. Oare
ce ar fi dacă m-aș apuca SĂ GUST DIN COAPSA ALBĂ, pag. 23? Chiar?
,,Să
gust din coapsa-ți alba precum un ghiocel,
În drumul meu
spre tine te-ai îngropat în el,
Chiar dacă
noaptea toată aș vrea să te iubesc,
Tu te ascunzi de
mine pe unde nu-ndrăznesc.
Te furișezi prin
valuri, sub dealuri de nisip,
Printer căluți de
maree, prin alge ca polip,
Ne regăsim pe țărmuri,
iubirea-i ca un far,
Ce luminează
drumul prin sufletul de jar”,
Poetul crede că fiecare avem o soartă, că
fiecare avem o ,,Carte”. Așa zic și eu. Este ,,Cartea vieții”, fiecăruia din
noi – destin! Soartă! Bine! Rău! Mult! Puțin! Cine-și știe ,,Cartea?”. Bunul
Dumnezeu…
,,Tăcut,
în vis voi reveni, undeva la malul mării,
Printer nopți
pline de șoapte ca răspuns clar depărtării,
Colbuit pe drum
de piatră, eu mă rog la Dumnezu,
Doar să scrie-0n
Cartea Sorții… te-am iubit, în vis, mereu”, SCRISOARE-N CARTEA SORȚII, pag. 25..
Tematica abordată face parte din
cotidianul firesc, dar clar punctul magic, în jurul căruia se învârte, cu
adevărat, universul tematic, este iubirea, dragostea, împlinirea, sărutările,
dorința, visul, uneori și neîmplinirea. Zice, chiar poetul: HAI SĂ NE IUBIM, un
poem-chemare la împlinire:
,,Iubito,
Hai să ne iiubimn
În deltele
stelare,
Martori:
Steaua Polară,
Gândurile
noastre,
Speranțele tale,
Împletite cu
visul meu”, pag. 29.
Iată, că iubirea se întâmplă să aibă loc.
Când? Unde? TÂRZIU ÎN NOAPTE,
,,Târziu
în noapte ne iubeam,
Nebuni, pe
răstigniri florale,
Cu ploaia ce
bătea în geam,
Sfințeam
plăcerile carnale.
În miez de noapte,
dezgoliți,
Trântiți pe
canapeaua moale,
Poăream de soartă
păcăliți,
Pierduți prin
trupurile goale”,, pag. 33.
NIHIL SINE DEO!, parcă vrea să ne spună,
în poemul RUGĂCIUNE, pag.39,
,,Am
rugat trupul meu,
să
mă mai suporte,
până termin ce
mai am de spus”, adică SĂ POT
SĂ DORM ÎN VISUL TĂU, pag. 40. Așa va fi! Până la un moment dat, când IAR MĂ
SALVEAZĂ PRIMĂVARA, pag. 45. Este convins că se vor înplini și dorințele
acestea, dar atunci va fi MINUNEA TÂRZIE, pag. 58,
,,M-am
scufundat în mine, în trecut,
Am rătăcit prin
valuri, printre stânci,
Am retrăit chiar
clip ace-am avut,
Dar m-am întors
din apele adânci.
E-atât de dificil
să retrăiești,
Când clipa se
transformă-n infinit,
Dar și mai greu
este să reclădești,
Ce ai stricat, că
nu mai ai nimic”.
Că iubirea doare ori te îmbolnăvește,
este un lucru confirmatinclusiv de poetul Valer Popean, mărturisind cu o
lejeritate incontestabilă, că SUNT BOLNAV DE DORUL TĂU, pag. 69, ,,Sunt bolnav de grija ta,
Sunt bolnav de
dor,
Când te văd
timpul va sta,
Dai profund fior,
Sunt nebun de al
tău dor,
Vântu-ncet
m-alină,
Să iubești nu e ușor,
Inima-mi suspină”.
Tot el, îndrăgostit, face o invitație ca
TÂRZIU ÎN NOAPTE, pag. 74, atunci când PLÂNGE SALCIA PLETOASĂ, pag. 75, SĂ NE
JUCĂM ÎN PLOAIE, pag. 72. Atunci voi avea timp, mărturisește autorul, să te
PRIVESC ADÂNC ÎN OCHII TĂI. Iar povestea sau poveștile de dragoste continua,
ele neavând final. Am să vă las Dumneavoastră, plăcerea cititului, dragi
prieteni, crezând că am stârnit, probabil, o oarecareva curiozitate asupra
liricii acestui autor – sensibil, veșnic îndrăgostit de frumos – de vânt, de
stele, visător, pribeag sau pribegind prin tainele iubiri tinerești.
Poate, acest volum, este și o formă de a
te elibera, de a te împlini, fie și prin scris. Timpul nu stă niciodată în loc,
dar este TIMPUL VRĂJITOR, pag. 94. PE ALEEA DINTRE ANI, pag. 92, regăsesc
AMINTIRI DE CÂND ERAM MAI TÂNĂR, pag. 95. Aici, MĂ ÎNTORC ÎN GÂND MEREU, pag.
96, chiar dacă timpul a tăcut și a trecut, autorul își rezervă doza de
DEMNITATE, pag. 97, căutând-se pe el, se întâlnește doar cu ECOUL REGRETELOR,
pag. 103,
,,Ecoul
sacru suspendat,
Din valea cu
suspine,
Încet, încet m-a
bulversat,
Mi-a amintit de
tine.
Vin amintirile
șuvoi…
Nimic nu-i nou
sub soare,
Dar
rezonează-adânc în noi,
Ecouri viitoare,
Eu vreau să fim
un gând din nou,
O sfântă uniune,
Dar tu rămâi sublime
ecou,
Plin de
înțelepciune,
Cred, sigur că nu
regretăm,
Prin lacrimi și
suspine,
Ecourib sacre
suspendăm,
Când tu pășești
spre mine”.
Departe cu tine
(autor
Valer POPEAN)
Departe de lumea pierdută-n nisip
Mă simt un sihastru pătruns de mister
Și dacă iubirea aici n-are chip
Eu sunt o romanță-ntre stele și cer,
Departe de clipa în care-am pierdut
Întreg orizontul crescut între noi,
Revăd sentimentul din timpul trecut
Ascuns sub perdeaua de ceață și ploi,
Departe de tine mă simt un străin
Mușcat de năpârca crescută la sân,
Iar timpul se scurge în cupa cu vin
Pe care o beau uitând să rămân,
Departe de timpul păstrat în sertar
Privesc peste lumea ascunsă-n nisip
Și simt cum la umbră de falnic stejar
Iubirea învie, recapătă chip,
Departe de tine mă simt exilat
În clipele strânse de dorul nebun,
Iar sufletul plânge privind resemnat
Sărutul iertării pe buze îți pun.
În pași de dans
(autor Valer
POPEAN)
În pași de dans străbatem zări
Prinși în amurgul infinit
Lăsând în urmă doar cărări
Ascunse-n gândul prăfuit.
Și-n dansul nostru printre stânci
Privind cum clipele apun
Vom naviga în ape-adânci
Treziți de salvele de tun,
Apoi vom admira-n amurg
Cum stelele dispar pe cer,
Cum peste ele zorii curg
Să-ngroape totul în mister,
Plutim în pași de dans încet
Și-ascundem clipele-n sertar
Sau poate-n slove de poet
Rostite într-un vechi altar,
În pași de dans ne contopim
Pătrunși de-al clipelor mister
Iar peste veacuri vrem să fim
Un far la margine de cer.
La un sfârșit de veac
(autor
Valer POPEAN)
Secundele mă contopesc în drumul către
infinit
Într-o iubire fără leac iar nesfârșitul
mi-e stăpân,
La margine de timp zăresc cărările ce-au
devenit
O clipă la sfârșit de veac când doar
esențele rămân,
Și printre clipele ce-ating eternitatea în
Ardeal
Plin de speranțele rămase aștept sfârșitul
meu de timp,
Iar drumul mi se pare lung, chiar peste văi
și peste deal
Cărarea-i grea și amândoi nu vom ajunge în
Olimp,
Parcă nici timpul nu mă vrea să stau ascuns
în clipe noi
Tot așteptând să vină vremea la margine de
galaxii,
Prins în secundele ce mor să fiu un suflet
plâns de ploi
Ce pietruiește lungi cărări printre
pădurile pustii,
Chiar dacă totu-mbătrânește și timpul nu se
va opri
În drumul meu preț de o clipă voi răsturna
norii pe cer
Plin de iubire pentru tine un demiurg voi
deveni
Și voi aprinde sus pe boltă doar stelele ce
ziua pier.
Misterul clipei
(autor
Valer POPEAN)
Misterul clipei mă-nfioară
Atunci când bate-n miez de noapte
Și-n liniștea ce mă-nconjoară
Doar gândul ei se-aude-n șoapte,
Ascuns în timpul care trece
De dragoste răpus, târziu,
Eu mă îmbăt cu apă rece
Doar, doar, iubirea reînviu,
Răpus pe răstigniri florale
Pândind la clipa care vine,
Gustam plăcerile carnale
Mă dizolvam treptat în tine,
Misterul clipei care piere
Mă urmărește,nu se duce
Și-n lumea plină de himere
Mă răstignește iar pe cruce,
Iar clipa care va să vină
Călită-n lupta cu cuvântul,
Nu mi se pare-acum străină
Sigur va trece precum vântul.
Au ruginit castanii
(autor
Valer POPEAN)
Castanii care-au înflorit
În depărtata primăvară,
Se pare că au ruginit
Și trec în fructe să nu piară,
Aleile par arămii
Prin frunze moarte poleite,
Când le străbat în seri târzii
Le simt cum plâng, nepotolite,
Castanii care-au înflorit
Așteaptă altă primăvară,
Acum când totu-i ruginit
Sunt sigur că nu vor să piară,
Iar vara intră-n arămiu
Și frigul pune stăpânire,
La ceas de seară am să fiu
Un menestrel plin de iubire.
Să fiu cărarea ta
(autor
Valer POPEAN)
Mă lasă-n noapte să îți fiu
Cărare înspre tot ce vrei
Chiar dacă este cam târziu
Și vântul bate pe alei,
Să-ți mângâi pașii-nspre alt veac
Călcând pe flori însângerate
Să fii prin timp iubirii leac
Sau cânt prin valuri înspumate,
Mă strânge-n zori de zi în cânt
Să pietruiesc cărarea ta
Când nori se răspândesc în vânt
Să-ți fiu un felinar sau stea,
Iar din adâncuri am să strâng
Cohorte-n drum către Olimp
Când macii-n lanuri încă plâng
Și clipele se scurg în timp,
În frunze-am strâns al tău fior
Rămas pe spuma unui val
Să rătăcesc cuprins de dor
Unde doar marea mușcă-n mal,
Rămân pe veci cărarea ta
Și călăuză-n al tău drum
Și dacă vrei te-oi aștepta
Până voi deveni un fum.
Uitați prin așternuturi
(autor
Valer POPEAN)
Te răstignesc pe așternut de șoapte
Cu florile iubirii presărat
Când clopotele încă bat în noapte
În sărutări de foc te-am îmbrăcat.
Și răstigniți pe clipele tăcute
Arzând precum feștila-n felinar
Ne rătăcim prin dorurile multe
Uitând de filele din calendar.
Iar lângă steaua care-n zori dispare
Vom zăbovi uitați prin galaxii
Sau poate vom ajunge-n Carul Mare
Răpuși târziu de verbul a iubi.
Din frunzele ce toamna le revarsă
Peste alei ascunse-n trandafiri
Când clipele în zori fac cale-ntoarsă
Vom construi un pod prin amintiri.
Și răstigniți pe șoapte și cuvinte
Cât clopote mai bat prin galaxii
Ne vom iubi uitând de jurăminte
Pe maci și trandafiri în zori de zi.
Se duc anii
(autor
Valer POPEAN)
Se-ascunde-n frunză iarăși vara
Și băncile îmbătrânesc,
Iar vântul mângâie vioara
Cu amintiri ce răscolesc
Iar clipele se-ascund în oră
Se tem parcă de rostul lor,
Cu zilele mă prind în horă
Să uit pe veci cuvântul dor,
Simt frigul care mă cuprinde
Secundele se ghemuiesc
Când timpul la piață-și vinde
Din amintiri ce-i prisosesc,
Dispare frunza într-o vară
De teama clipelor târzii,
Dar o aștept la primăvară
Să facem iar din noapte zi,
Se-ascunde vara într-o frunză
Ce-i risipită pe alei
Și parcă fără nici o scuză
Se duc pe rând și anii mei.
Printre corăbii rătăcite
(autor
Valer POPEAN)
S-au rătăcit pe mare corăbiile lumii
Prin avanposturi scurmă tăcute amintiri
Și se adună-n zare sub ascuțișul humii
În cântec de sirene pătruns în despărțiri,
Iar printre valuri ninse,ascunse-n mal și
stânci
Catarge sfâșiate răsar în noaptea grea,
Lăsând în urmă teama de apele adânci
In drumul spre înalturi, spre cea din urmă
stea,
Nisipul cade-n valuri să fie-n timp măsură
Scăpat dintr-o clepsidră cu marginile-n
vânt,
Corăbii prăfuite îi simt a lui arsură
Când apa se termină, renaște din pământ
Și-nvolburarea mării întunecă privirea
Talazurile vremii lovesc neîncetat,
Corăbii prăfuite așteaptă strălucirea
Ascunse după valul ce timpul l-a uitat.
Amintiri de când eram mai tânar
(autor
Valer POPEAN)
Sunt buciumul care
răsună prelung
peste amintirile lăsate
dincolo de vreme,
Sunt roua dimineții
care o bei la izvor de timp,
când rătăcești prin
deltele stelare ale gândului,
Sunt tot ce vrei.
Te aștept în gând curat
ascuns sub un val
la țărm de mare,
să ne iubim până
la sfârșitul veacurilor.
Ca să mă recunoști,
am prins un crin alb
în colțul inimii mele,
Pe frunte am pus chipul
tău așa cum gândul meu
te știe dincolo de
timpul care s-a ascuns în noi.
Nu sunt stăpânul timpului,
dar te invit să fii
roua dimineților mele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu