OPREȘTE-MĂ, LA TINE, MARAMUREȘ! OPREȘTE-MĂ, ÎN TINE, ANOTIMP

CĂUTĂRI PRIN CUVÂNT.

ANTOLOGIE DE POEZIE ȘI PROZĂ. OPREȘTE-MĂ, LA TINE, MARAMUREȘ! OPREȘTE-MĂ, ÎN TINE, ANOTIMP!

(autor prof. univ. dr. Delia MUNTEANU)

 

 Oprește-mă, la tine, Maramureș! Oprește-mă, în tine, anotimp! – iată genericul sub care ni se înfățișează antologia de poezie și proză coordonată de Gelu Dragoș, Vasile Bele și Nelu Danci. Volumul, de aproape șase sute de pagini, a apărut în primăvara acestui an la Editura „Armonii culturale” din Adjud.

            Fac casă bună în prezenta antologie pastelul, acrostihul, parodia, haikuul, poezia de substanță religioasă, lirica pentru copii, balada, orația de nuntă, elegia (în primele trei sferturi din economia  volumului) cu eseul, aforismul, cronica de carte, povestirea, legenda (în ultimul pătrar). Stau la aceeași masă și își destăinuie trăirile – îmbrăcându-le în cuvânt și în imagine, fiecare după puterile sale – iubitori ai frumosului artistic din toate regiunile țării (câțiva sunt și din diaspora).

Dintre autorii antologați, o parte au deja cărți semnate individual ori sunt cuprinși în volume colective. Au participat la festivaluri de literatură, colaborează la presa culturală din țară și din străinătate, au – vorba lui Ion Burnar – câte o „traistă de premii”, acordate la concursuri naționale și internaționale, de către reviste și edituri. Le sunt traduse creațiile în alte limbi. Sunt membri ai unor asociații ale scriitorilor.

Își postează consecvent lucrările în mediul online. Unii au plecat între timp, neapucând să vadă tipărită antologia (Ioan Voicu), alții – elevi ori studenți – își caută locul în lumea literelor. Profesiile lor sunt dintre cele mai felurite: farmacist, ofițer, pictor, trompetist, dirijor, inginer, mecanic, strungar, teolog, învățător, profesor, jurnalist, conservator-restaurator, economist, interpret de muzică populară, comandor de aviație...

            E semn că nevoia de împărtășire adună oamenii. Că nu întâmplător se întâlnește om cu om pe aceeași cărare. De data aceasta, reuniunea cenaclieră e pusă la cale de trei scriitori și animatori culturali a căror dragoste pentru literatură le-a canalizat, vreme de câteva luni bune, energiile înspre un proiect editorial de toată lauda. Care, de altfel, nu e singurul.

*

„Dar dacă n-ar fi provocările, noi pentru ce am trăi?” (Gelu Dragoș, p. 564)

*

            Citiți-le CV-ul și veți vedea că sunt fondatori și coordonatori de reviste, că elaborează monografii, iau interviuri, sunt activi în spațiul virtual (pe blogurile de literatură), participă la tabere de creație și la tot felul de evenimente culturale. Ba chiar scriu despre ele.

            Textele reproduse în acest florilegiu sunt însoțite uneori de fragmente critice, spicuite din prefețe sau din presa de specialitate. Nu lipsesc reperele (auto)biografice, nici panseurile despre literatură, despre ceea ce înseamnă bucuria și truda scrisului. Despre felul în care se poartă prin lume creația literară (poezia, îndeosebi) și despre rolul artistului în cetate.

            Mai spontane ori mai elaborate, credincioase tiparului tradițional sau în acord cu poetica modernă, stihurile adunate aici îmbrățișează, desigur, o tematică variată, însă există câteva elemente care permit apropieri fertile. Acestea sunt sugerate și de titlul volumului, alcătuit, de fapt, din două versuri aparținând poetelor Mioara Ardieleanu (Galați) și Adriana Tomoni (Deva). Îi las cititorului satisfacția descoperirii conexiunilor și a descântării tâlcurilor.

            La loc de cinste se află, în culegerea de acum, iubirea, trecerea timpului, peisajul natal, copilăria, istoria neamului, condiția creatorului – preocupări scriitoricești dintotdeauna, pe care autorii antologați le exprimă în manieră personală, primenită, la nevoie, cu ecouri livrești.

            Ionica Bandrabur (Slănic Moldova) propune un episod erotic luminat discret-complice de... viermele-de-lemn:

„Las bacșiș zidit în grindă

Carilor ce rod întruna,

Lumânări să ne aprindă

Când nu va răsări luna” (Să ne ningă).

Gelu Dragoș (Lucăcești) plimbă îndrăgostiții pe malul Someșului, printre „miresme de flori de câmp” (Doar noi) și evocă iubirea apusă:

„acum de când am devenit doi străini dezlegați de biserică 

nu mă pot desprinde deodată de amintirile noastre

fiindcă între două tăceri și ziduri construite de tine

inima mea le-a pătruns cu iluzia iubirii eterne

acum la capăt de drum te-aș chema din nou cu mine

în țara cuvintelor dulci a dorului și amorului” – Te-aș chema).

Eugenia Florea (Oradea) cântă, și ea, dorul după cel iubit:

„Uneori, te strâng prelung între pleoape,

până când somnul îmi adună lacrimile

într-un suspin târziu” – Clipe), în vreme ce tânărul Andrei Ovidiu Baciu (tot din Oradea) brodează în jurul sentimentului o posibilă poveste (Visul unei iubiri). Daciana Lazăr (Deva) e prezentă în antologie numai cu piese de dragoste (reținem: Iubirea sufletului și Eu te voi iubi), iar Garofița Jianu (Constanța) ne oferă, la rândul ei, șase asemenea texte (Sunt femeie-ndrăgostită, Rămâi cu mine ș.a.).

            Să vedem creațiile semnate de adolescente: Adela Simuț (Oradea) propune câteva definiții ale amorului (Ce-i iubirea?); Daria Pintea (Tohat) – care declară în nota ce acompaniază stihurile proprii: „Încă nu am debutat în volum, dar cu pași mici voi ajunge tot mai sus!” – scrie despre încercările iubirii în textele Dor, Mai... și Lumea prin ochii mei, iar Bianca Georgiana Bele (Baia Mare) își mărturisește emoțiile zânei celei bune (Azi iubesc) sau, alteori, cheamă ea însăși, așa cum știe, ispita:

,,Poftele mi-au umplut inima dacă ar fi să mușc

Aș ruga să mi se dea un măr să mușc din el” (Am evadat).

            În creațiile semnate de Nelu Danci (Plopiș), poet popular, găsim mai multe ipostaze lirice: Iubita mea e imaginată „în legănuț”, „singură” și „fără drăguț”, așteptându-și cuminte „bădișorul”, în timp ce în piesa Ai venit..., un dialog ludic-nostalgic cu toamna, ființa lirică regretă lipsa de îndrăzneală din tinerețe:

„Dar mai sunt și probozât,

De femeile din sat,

Pe care nu le-am iubit

Și amu mi-a fi păcat”. Reținem, de asemenea, poezia Mi-e dor să-mi fie dor... a Mioarei Baciu (Galați).

*

Încercare de parodie: „...și mi-ț probozî că nu v-am pominit pă tăț” (D.M.)

*

           

            Efemeritatea condiției umane e delicat creionată în unicul haiku din volum, semnat de băimăreanul Ioan Hada:

„la bătrânețe

toamna-n veștejire

trăiește plângând”. Cu un portofoliu editorial consistent (aproximativ douăzeci de cărți), fostul ofițer Ioan Hada și-a conturat în timp un stil personal, unul dintre marile sale regrete fiind – după cum se confesează el însuși – faptul că nu a studiat mai îndeaproape umanioarele („Cine știe cum ar fi evoluat scrisul meu?”). Destrămarea îl preocupă și pe Ioan Dragoș (tot din Baia Mare), autor a zece volume de versuri și membru al Uniunii Scriitorilor din România:

„ce credeți că moartea vine

cu bătut de picior

și pușcat în degete” (Sala de așteptare);

„cum trece timpul doamne

un drum lung se întinde dincolo

și eu aici

adâncit în propria-mi viață

cred în binefaceri

în umezeala distinsă de pe buze

ca atunci când la capătul tinereții iubești

o femeie încă frumoasă și tremuri

ținând-o în brațe la amiază” (Rolul cămilei în simplificarea vieții); sau:

„fericite vrăbiile

n-au zei și poate nici nu știu că sunt vii” ­(Poarta de fugă).

            Doina Bonescu (Craiova), posesoare a unui bogat palmares editorial, îndeamnă la o înțeleaptă acomodare cu vremile prin intimitatea mai profundă cu tainele universului, dar și prin descifrarea mai atentă a mesajelor venite dinspre semeni ori chiar dinspre sine (Ascultă).

Poeta Daniela Vâlceanu (Drobeta Turnu Severin), multipremiată la festivalurile de literatură, îmblânzește condiția terestră conferindu-i atribute ale sacralității:

„M-am născut lacrimă fără umbră,

Bob de rouă evadat de sub pleoapă de înger” – Umbră de suflet, iar Adriana Tomoni (Deva) jonglează cu structura „Oprește-mă, în tine, anotimp” în mai multe registre lirice. Prețuirea clipei și intensitatea trăirilor ar compensa – în viziunea autoarei – graba destrămării:

„Hai, suflă în cenușa din vatră!

Poate-o mai fi scânteie de jar,

Este strop de iubire și-n piatră,

De nu, transformă-mi inima-n amnar” – Oprește-mă, în tine, anotimp!).

            Un loc aparte îl ocupă în volum secțiunea alocată lui Ioan Voicu (Finteușu Mic). Alături de grupajul de repere critice, antologatorii au inserat o postare de pe blogul personal al lui Emil Costin din 29 februarie 2020, cu titlul La plecarea unui poet – momentul sincerității absolute, în care sunt evocate momente ale întâlnirii, deloc întâmplătoare, cu omul Ioan Voicu. Alegem câteva rânduri de la sfârșitul intervenției, deși ar merita (îndeosebi pentru cei care au cunoscut poetul) să fie reprodusă în totalitate: „De ce scriu lucrurile astea? Pentru că, așa cum mi s-a întâmplat când a mai plecat dintre noi și Ion Burnar, simt o mare tristețe și o mare neputință. Ioan Voicu purta în el o durere pe care o avem toți, dar nu știm să o definim. Simt că odată cu trecerea în Veșnicie a lui Ioan Voicu se pierde în Neant o parte din mine. O parte din partea bună din mine... Dumnezeu să-l aibă în grijă mai mult decât l-am știut noi prețui!” (p. 438). Selectăm, deopotrivă, din Balada colindată, o secvență relevantă pentru stilul și viziunea acestui poet:

„stau în friguri și ninsoare

și colind pân'ce mă doare

toată viața mea rămasă

fără dor, fără de casă

și uitat în lume iară

cine mă colindă afară”.

            Despre condiția creatorului și despre travaliul artistic scriu, printre alții, băimăreanul Ioan Meteș Morar-Chelințanu:

„Poezia-i crucea pe care voi a mă-nălța

spre inima femeii ce-mi zidește altarul” ­– Bulgăre de humă), Dumitru Branc – din Oradea (În așteptarea unui poem – poem în patru acte), Daniela Micu (Am vrut) și Ștefan Herțeg:

„Desfac împing

Mijloc ating

Semne

Lemne

 

Încep

Cep

Aflat

Inelat

Mic mare

Cărare

 

Eu ic

Despic

Față

Viață” – Ic – amândoi din Baia Mare;

Costel Stancu, din Reșița:

„Scormonește, Doamne,-n masca ta de ceară,

boț de lumânare dă-mi cât de puțin

și sub talpa-ți aspră, pentru-ntâia oară,

lasă-mă o noapte, singur, să mă-nchin.

 

Să scoboare-n mine, în mare taină Sfântul

Duh de grea blândețe dar și de mânie,

să-nțeleg că tu ești însuși el, Cuvântul

– un amestec straniu: sânge și hârtie”, Dumitru Tâlvescu – din Deva, în viziunea căruia creatorul „sparge asfințiturile cu pana”, „se joacă-n metafore”, „Glasul păsărilor îl pune în vers” (Poetul).

            La secțiunea alocată prozei îi găsim pe Vasilica Mitrea, din Constanța (cu narațiunea Iartă-mă, mamă!), Radu Botiș (Ulmeni) – inițiator a numeroase reviste și semnatar al mai multor volume (prezent aici cu două recenzii de carte), Ștefan Popa (Cluj-Napoca) – aviator, teolog și jurnalist (cu câte un fragment din operele Nostalgii de iarnă și Omi și călătoriile ei astrale – ultima aparținând literaturii pentru copii), Olimpia Mureșan – din Ulmeni (cu Povestea vulturului și Privighetoarea), Ioan Andreica – din Satu-Mare (cu trei articole de presă: Grădina Maicii Domnului, O fi România Grădina Maicii Domnului? și Nația română), Nadia Urian (Uriu), autoare a unor cărți de povești din lumea satului, Zenovia Zamfir (Râmnicu Vâlcea), cu 24 de cărți publicate (în antologia de acum: Întru bucurie și comuniune – Justinian Patriarhul și Bartolomeu Mitropolitul).

            Pe Vasile Bele (Chiuzbaia), personalitate cu un CV cultural consistent (șaptesprezece volume de autor, unsprezece cărți în colaborare, prezență în zeci de antologii, traduceri în alte limbi, fondator de publicații periodice) îl găsim în opul de față cu un eseu despre zâmbet (merită citit) și câteva aforisme „pornind de la o idee” („Nu-ți lăsa munca și pe mâine. S-ar putea să rămâi pe șomaj!”; „Dumnezeu ți-a dat! Grijă mare pe unde ascunzi!” ș.a.).

            După cum observă și realizatoarea prefeței, prof. univ. dr. Carmen Dărăbuș, „majoritatea acestor bucăți de proză au în comun emoția – nevoia de a trăi și de a comunica emoțional felul în care se raportează la mici și mari evenimente ale vieții, deopotrivă” (p. 10).

Opinia se dovedește valabilă și în cazul creațiilor în versuri. Paleta de actanți fiind extinsă, abordările sunt multiple, alcătuind împreună, grație preocupării celor trei antologatori, „un mozaic recuperator al nevoii de a spune lucrurile altfel”.