Apărut la noi în anul 1980 (la Editura Politică) cu titlul Ultimatum („Ultimele zile ale unui război atomic” sau „Din jurnalul ofițerului-declanșator X-127”) în excelenta tălmăcire a lui Dan Hogea, micuțul roman al lui Mordecai Roshwald (evreu născut pe 5 mai 1921 în localitatea Drohobîci, regiunea Lvov, zonă poloneză la acea vreme, care în 1934 emigrează în Palestina, apoi în Statele Unite, unde moare pe data de 19 martie 2015), romanul, prin urmare, a fost tipărit în anul 1959 în limba engleză cu titlul „Level 7”, impunându-se cu o atare autoritate ca scriere science-fiction postapocaliptică, încât omul de cultură britanic J.B. Priestley susținea că „reprezintă, poate, cel mai puternic argument pe care un scriitor l-a putut aduce până astăzi împotriva tuturor propovăduitorilor zeloși ai isteriei și șantajului atomic”, iar opinia logicianului și scriitorului Bertrand Russell era următoarea: „Aș dori ca această carte să fie citită de fiece om adult, atât din Est cât și din Vest...”
Acuma, se știe foarte bine că, în plan cultural-artistic,
mult mai important ca noutatea ideilor și concepțiilor este modul original și
profunzimea cu care scriitorul, în general orice artist, abordează și înfățișează
consumatorilor de artă atât inepuizabilele chestiuni de-o vârstă cu omenirea
(bine, frumos, adevăr, just, sacru, moral-imoral, colectivism-individualism,
drepturi-obligații ș.a.m.d.), cât și cele de dată mai recentă (tradiții,
naționalism, patriotism, globalism, poluare, înarmare-dezarmare, tensiuni
interumane-pace lăuntrică, bani murdari-natură curată etc.).
Exact asta face Mordecai Roshwald cu personajul său
principal, ofițerul-declanșator (maiorul) X-127, în romanul Ultimatum: îndată după coborârea lui și
a celorlalți specialiști/selectați în cea de-a șaptea bolgie (asta-i
semnificația ultimei cifre din indicativul damnaților ultramoderni!) a
infernului dantesc-antiatomic, nivel/cerc situat la peste 1300 de metri
adâncime și – zice-se – absolut sigur pentru locatarii săi, chiar în varianta
celui mai nimicitor bombardament atomic, scriitorul îl pune să constate că
drumul spre măruntaiele Pământului este cu sens unic („Era de-a dreptul
caraghios: eu, deci, puteam, printr-o simplă apăsare pe buton, să nimicesc
omenirea. Dar nu aveam niciun buton cu care să pot aduce liftul în sus!”) și să
simtă cum îl sfâșie disperarea la gândul că niciodată nu va mai vedea soarele
(„...niciodată n-o să mai hoinăresc printre oameni pe o stradă aglomerată”),
asta deoarece nivelul de infestare atomică după un astfel de război este atât
de ridicat, încât „scoarța terestră devine de nelocuit timp de decenii sau
poate sute de ani”.
O atare sumbră perspectivă, în pofida faptului că cei 500
de locuitori ai nivelului 7 („250 de bărbați și tot atâtea femei”) beneficiau
de avantajele gratuite ale unui confort eminamente artificial (mâncare
sintetică și fără gust, curent electric furnizat de un reactor atomic, apă
extrasă în cantități îndestulătoare de la o și mai mare adâncime, care – grație
structurilor ce acționează ca niște eficiente „filtre de penetrație” – nu
prezenta riscul infestării în cazul unui război nuclear, băi și apă caldă, aer
produs de o seră specială, unde fiecare plantă este „mai bine păzită decât
focul sacru al unui templu păgân”, o mică lume – ofițerul-declanșator X-107
susținea la începutul aventurii că „nivelul 7 e cea mai bună dintre lumi” –
fără bani, fără jocuri de noroc și fără păcăleli de 1 aprilie, dar și fără prejudecăți
sau sentimente, chiar atunci când sunt încurajate căsătoriile, nu doar ca un
derivativ sau o necesară supapă întru menținerea echilibrului lăuntric al unor
veritabili monștri fără emoții, ci îndeosebi pentru garantarea și perpetuarea
neamului, după ce sus nu va mai rămâne niciun om), vasăzică, o astfel de perspectivă
nu poate să fie decât deprimantă pentru cineva (ofițerul X-127) care dorește să
trăiască și să moară „sub lumina soarelui”, nicidecum să crape încetul cu
încetul „în hruba asta artificială și mizerabilă”.
Da, pentru că „Nivelul 7 era mai rău decât orice temniță,
căci orice prizonier, orice deținut are ocazia, măcar din când în când, să iasă
în curte și să vadă soarele”...
Firește, prin necontenita problematizare în discuții și –
mai ales – în scris a noilor realități, starea psihică a ofițerului X-127, cel
care din ambiție acceptase să fie recrutat pentru cursurile speciale de
instruire, se „înrăutățește” prin progresivă umanizare, ceea ce înseamnă că se
îndepărtează tot mai mult de modelul sterilizat sufletește din propaganda
oficială („Sunteți deci ca niște soldați într-un post de frunte și trebuie să
fiți mândri de misiunea voastră și de nădejdea pusă în voi când ați fost
aleși”), cu toate că până la urmă se căsătorește cu psiholoaga P-867, urmărește
cu atenție conferințele radiofonice „Cunoașteți și celelalte niveluri”, poartă
discuții, ascultă muzică, scrie povestiri impregnate cu nostalgia naturii și,
în ziua de 9 iunie, la orele 9 și 12 minute, execută ordinele primite prin difuzor
(ulterior va afla că ordinele fuseseră date de un robot!), adică la măsuța și
în fața calculatorului său apasă pe butoanele indicate, în ordinea crescătoare
a puterii de distrugere (câte patru butoane de tip A, B și C).
Din cauza învelișului lor radioactiv, super-rachetele A4,
B4 și C4 erau atât de nimicitoare, inclusiv pentru zonele/țările limitrofe,
încât mulți experți în războiul atomic se îndoiau că „asemenea proiectile ar
putea fi întrebuințate vreodată”.
Ei bine, întrucât „cutuma” nucleară pretinde apăsarea
simultană a butoanelor la două pupitre de comandă, la prima măsuță se așază
X-127, iar la cealaltă X-117. Acesta, cu „fruntea brobonită de sudoare”, de
parcă făcuse efortul „să lanseze singur, cu mâna lui, toate rachetele acelea”
(A, B și C de la 1 până la 3), refuză să apese butoanele A4, B4 și C4,
bolborosind cuvinte pe care X-127 le înțelege doar după câteva clipe: „Nu!
Numai asta nu! Nu astea cu numărul 4! Nu pot să-mi ucid mama, nu pot, nu...”
Însă, îndată ușa centralei se deschide cu violență, doi
medici îl smulg pe X-117 din scaun și-l târăsc afară, locul lui este luat de
ofițerul X-107 (X-137 este de asemenea prezent, în cazul în care X-127 ar da
semne de ezitare sau nesupunere), butoanele sunt apăsate și războiul, început
la ora 9 și 12 minute, ia sfârșit la 12 și 10 minute, oră la care „a explodat
ultima noastră rachetă”: „Cel mai scurt război din istoria omenirii, dar și cel
mai crâncen”.
Și astfel, notează mai departe X-127 în jurnalul său,
prin moartea a sute de milioane de indivizi în trei ore, „pământul a scăpat, sinistru vorbind, de coșmarul suprapopulării”
(subl. mea, G.P.)!
Dar viața nu dispare numai la suprafață în cele două
superputeri, în țările aliate, ba chiar și în cele neutre, fără ca supraviețuitorii
din zonele beligerante (ce țin legătura prin radio și se acuză unii pe alții de
incalificabile crime împotriva omenirii) să divulge (sic!) tipul materialului
radioactiv utilizat, ci ucide rând pe rând, prin penetrarea radiațiilor, toți
locuitorii nivelurilor superioare, inclusiv pe cei din defensivul nivel 6.
E drept, nivelul 7 nu trebuie să-și facă griji din
pricina acestor radiații, Însă, după sinuciderea lui X-117 pe 19 iunie și
divorțul pe 14 septembrie dintre P-867 și X-127, pentru ca după cinci minute ea
să fie soția lui X-107, cetățenii acestei lumi subpământene încep să moară ca
muștele din cauza radiațiilor emise de reactorul defect. Ultimul care moare în
ziua de 12 octombrie și pe acordurile simfoniei beethoveniene Eroica, este X-127 („Mor, și lumea moare
cu mine”), care nu mai vede nimic, dar cu toate astea izbutește să scrie
următoarele cuvinte: „Prieteni...oameni...mamă...soare...eu...eu...”
În Introducerea
alcătuită pe 27 aprilie, adică 37 de zile după încarcerarea subterană și
începerea Jurnalului (pe 21 martie),
X-127 ne spune ce anume l-a îndemnat să facă acest lucru, conștient fiind că
rodul străduințelor sale are foarte mici șanse să ajungă vreodată la suprafață:
„Am să scriu acest jurnal atâta timp cât voi trăi. Fiindcă numai așa am
posibilitatea să simt soarele și căldura razelor sale”.
Sighetu Marmației,
George PETROVAI
20 nov. 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu