Am fost odată la Muzeu

                                        

                                                                                       de Gheorghe PÂRJA

 Pentru mine, Muzeul Maramureșului din Sighetu Marmației reprezintă o cruce și o răscruce în devenirea mea întru cunoașterea omului din satul maramureșean. Deși mă născusem într-o gospodărie țărănească, cunoașterea întru tradiție și obiceiuri era limitată. Cei aproape doi ani cât am fost slujbaș al celebrului Muzeu am bătut, cu pasul, văile și dealurile, satele și orașele Maramureșului Istoric. Așa-mi era datoria. Cum am ajuns la Muzeu? Ca absolvent al Liceului Pedagogic din Marmația, am fost repartizat învățător în satul Breb, de unde am plecat la oaste. Într-o permisie, am venit în orașul studiilor liceale, unde m-am întâlnit cu muzeograful Mihai Dăncuș. Ne cunoșteam de la întâlnirile literare. La un pahar al întâlnirii, de la Bardezi, într-un decembrie friguros, Mihai mi-a pus întrebarea radicală: nu vrei să vii la Muzeu?

Întors sub arme, am avut multe insomnii. Îmi las catedra, o meserie calificată pentru o necunoscută? Cu consecințe serioase. Când am îmbrăcat hainele civile, însă, primul drum l-am făcut la Muzeu. Am dat examen și am fost admis. În aceeași zi cu Ioana Mariș. Deși eram angajat pe un post de funcționar principal, am făcut de toate. Personalul de specialitate al Muzeului putea fi numărat pe degetele de la o mână. La sediul Muzeului, unde intrai dacă sunai de un clopoțel, se făceau mari proiecte. Se finaliza Expoziția pavilionară și se contura Muzeul Satului de pe Dobăieș. Două adrese sub cupola Muzeului Maramureșean au scos municipiul în țară și în lume. Energia principală, curajoasă, s-a numit muzeograf Mihai Dăncuș. Directorul Francisc Nistor nu făcea un pas fără a se consulta cu Mihai. Era un tandem interesant, între un pasionat și un specialist. Expoziția pavilionară, din centrul municipiului, era necesară pentru a pune în valoare piese unice din zestrea etnografică a Maramureșului, adunate prin vreme, care zăceau în depozite.
A fost, și rămâne, o mare împlinire. Unele dintre piesele de patrimoniu au fost adunate de directorul Muzeului, bătând satele Maramureșului Istoric cu bicicleta. Imaginea o am chiar din Desești, pe unde domnul Nistor a cercetat podurile caselor. Mi se pare expresia romantică a unei pasiuni, izvorâtă dintr-o educație culturală și patriotică, care a marcat acea vreme. Cum spuneam, era nevoie de un priceput cu studii adecvate pentru a pune ordine științifică în averea Maramureșului Istoric. S-a întruchipat în personalitatea lui Mihai Dăncuș. Cum rezerva tăcută a zestrei etnografice încă se mai cerea căutată, l-am însoțit prin sate, pentru a mai descoperi piese valoroase de patrimoniu.
Păstrez în memorie un drum de noapte la Botiza, pentru căutarea unei statui din lemn, din veacuri trecute, care-l întruchipa pe Hristos. Până la Gura Șieului am ajuns cu o mașină de ocazie, de acolo am luat drumul la pas. Să tot fie vreo zece kilometri. Cum Mihai era născut în Botiza aveam un entuziasm în plus. Cert este că am găsit sculptura, care se află în inventarul Muzeului. Nu mă întrebați cum ne-am întors spre Sighetul Marmației, că nu mai știu. E mult de atunci. Cu un asemenea entuziasm s-a zidit și Muzeul Satului Maramureșean de pe Dobăieș. Am fost martor, și participant direct, la o parte din zidirea lui. Aici au avut loc dezbateri și evocări, cu participarea unor savanți din țară și străinătate. De unde nu lipsea savantul din Maramureș, Mihai Pop, care a dat multe sugestii pentru întemeierea Muzeului de faimă pentru Maramureș și pentru țară.
Mulți specialiști străini și-au exersat cunoștințele, având ca ecran acest Muzeu. Care cuprinde peste 30 de gospodării de pe văile noastre, unele mobilate complet cu piese originale. Casele și gospodăriile conservate sunt grupate pe principalele subzone ale Maramureșului Istoric. În centrul satului maramureșean de pe Dobăieș luminează Biserica din Oncești. Aici mi-am întemeiat prietenii de viță veche. De la Mihai Dăncuș, la Mihai Borodi, de la Ioana Dăncuș (fata cu care am dat examen în 1 martie 1972), la Gheorghe Todincă. Apoi Iosif Beres și Ana Bârsan. Și acum eu locuiesc cu sufletul într-o casă din Muzeul în care am respirat aerul luminat al strămoșilor noștri. Nu vă spun casa, căutați-mă!
De mâine, pornesc evenimentele care marchează sărbătorirea a 40 de ani de la deschiderea oficială a Muzeului Satului Maramureșean din Sighetu Marmației. Fapta s-a întâmplat în 30 mai 1981. Am fost de față, admirând o lume selectă, specialiști din țară, care cinsteau acest proiect de anvergură, situând municipiul și Maramureșul pe harta Europei și a lumii. Eu așa am știut să cinstesc acest eveniment. Vă doresc grijă mare pentru apărarea acestei averi.
Când am plecat de la Muzeu, să mă pregătesc să împachetez lumea în pagini de ziar, Ioana Dăncuș, care a slujit această avere sigheteană, ca specialist, mi-a dăruit o fotografie pe care a scris: a fost odată la Muzeu. Da, am fost, dar este locul din care nu am plecat niciodată.