În viața asta năbușită, tot mai des trag țolul peste inima neagră să mângâi curcubeul din lacrimă și să acopăr pe cei dragi cu dorul ținerii în brațe.
Cu timpul suspendat pe umerii goi și norocul rătăcit pe
Valea Șasei, aștept ca soarele să urce-n codrul salcâmilor încă neînfloriți.
Privesc cerul oprit deasupra mării să se adape și văd cum o
gânganie de avion taie adânc în carnea norilor cu ochii vineți, nervoși.
Drumurile mă latră tangențial când urc dealul vieții. Mă
înmoi într-un strop de nepăsare firavă să ascult cerul când dă dezlegare la
cântecul mării să-și lase pletele pe țărm, sărutând urmele îndrăgostiților.
Bună dimineața, prieteni!
PUIU RĂDUCAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu