de Viorica Pârja
Comunicarea părinte-copil este foarte importantă, pentru că,
din păcate, petrecem foarte puțin timp cu copilul, și dacă și timpul acela nu e
de calitate, eficient și unu la unu, adică tu vorbești cu copilul, dar cu
telefonul în mână, sau te gândești la alte treburi pe care să le faci prin
casă, atunci e normal că ajungi să nu înțelegi ce se petrece cu copilul și să
te plângi că nu te ascultă, sau că și-a găsit prieteni, cu care preferă să stea
mai mult decât cu tine.
Frânturi de dialog cu psihologii Cecilia Ardusătan și
Natalia Chiș: Dacă părintele răspunde doar monosilabic: „Da”, „Îhî”,
„Interesant” și în timpul ăsta se uită pe telefon, sau nu e prezent în comunicare,
sau dacă atunci când e mic îl tot trimit pe copil la plimbare, că nu am timp,
acum fac curat, acum fac aia, acum fac cealaltă, sau îi cer să revină peste
cinci minute, că sunt ocupat, sau sunt obosit, sau mă uit la televizor – ei
bine, copilul, când ajunge adolescent, se va purta la fel și îl va respinge pe
părinte, poate chiar cu aceeași replică: „Acum nu am timp”.
Este nevoie să oferim copilului afecțiune și empatie, să-l
înțelegem chiar și atunci când el are comportamente care nu sunt agreate,
pentru că a fost modalitatea lui de a alege cum să se adapteze la realitatea
care există, în mediul școlar, mediul social, sau în familie. Sunt părinți care
spun că nu se pot conecta, nu pot relaționa, nu știu cum să poarte un dialog cu
copilul, cum să-i spună el în mod intenționat că ar dori să discute despre
problema cu care se confruntă, sau să îl invite cinci minute în fiecare zi să
povestească despre cum s-au simțit în ziua aceea și unul și celălalt, ce
probleme au avut.
În realitate, nu este chiar atât de greu, totul se învață…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu